Agents

The Agents

The darkness spread all around the cylinder walls, making it impossible for Dox to distinguish any of the others. As the light grew dimmer, so did their voices, which would have sounded as mysterious as the whispers of a magic spell, if he had not known what they were discussing.  It was obvious that they were addressing the same issues as they had been addressing ever since they had all voluntarily entered the cylinder. The fact that they all agreed on the matter, made Dox wonder if his decision to join them had been a bit too rash. After all, he could have still been on the outside, judging if the cause was truly justified and worthy of his huge sacrifice. On the outside, he could have listened to some arguments, to some pros and cons, whereas, here, everybody had their minds already made up and no one had any arguments or seemed to be in pursuit of the truth. Indeed, here, on the inside, the only thing that ever changed was the intensity of hatred expressed against their common enemy: The Blue. One could claim temporary attention of the entire group if one’s hysteric outburst of hatred would impose silence and dominate the rest by its thundering of the voice and paroxysm of the emotions. The general state of awe, would last just under a minute, as it was always replaced by simultaneous shouts of group members who were aiming for the same kind of attention as their colleague had just had.

How could he doubt the color of his mind, inside such a clearly defined mechanism, which seemed to function “sui generis” and even had the power to propagate these credos in waves reaching far beyond the cylinder? While more and more agents were storming in, to join the green cylinder, would he alone be allowed his exit? What if his doubts will prove to be fundamentally flawed and he will not be allowed to enter ever again, losing all status he had acquired in all this time? This train of thoughts was interrupted by the whisper of his neighbor, Poroo, who addressed him in a snakelike fashion:

“They’re all whispering about a traitor among us and I am sure I know who it is. YOU ARE THE TRAITOR, DOX!” When uttering the last words, Poroo’s voice raised to such a high pitch that it got everyone’s attention. All the lights came on. He continued then, aware of his spotlight:

“Brothers of the Just Cause, we have all been given the blessed opportunity to join the GOOD as soldiers of the Green Cylinder.” The unison voice of the crowd followed: “Hurray, hurray, hurray!” With a raise of the left hand, he silenced them and continued:

“As some of you know, I, Poroo, have been entrusted by the members of the High Sphere with the noble duty of watching for possible spies and weak agents who might turn Blue in our midst. You all know how dangerous that is!” Then they all shouted: “Death to Blue, Death to Blue!” The shouts were followed by humming voices of agents pointing in anger at Dox.

“But brothers” he then went on “for killing Dox, we need clear evidence that he is blue. It is only up to the Supreme Green to sentence him”

At this point, Dox shouted in a thundering voice:

“You are all idiots! What kind of speeches are these? Those of a traitor indeed! It is not only Poroo who’s been entrusted by the High Sphere with checking on the others. We all have this duty! If not officially, then morally! Do you remember Poroo addressing any important issues recently? Did he come up with strategies on how to perfect the serum? Did you hear him shout anything except ?” There was silence and then whispered dialogues among some of the agents who remembered that Poroo had previously accused two more agents of high treason and they had been judged and executed by the Supreme Green.

Dox then continued: “Why would he get rid of agents? Is it maybe time to ask yourselves who is going to be next?

Poroo was astonished by the roles switch and needed a little time to retort. He then rushed into shouting:

“Brothers, in the last couple of days, Dox here, has never raised his eyes from the ground when we were debating the Blue threat, he never really cheered for the Just Cause, he’s got this sad countenance…one could say he’s got “the Blues”.

Dox violently interrupted him: “Ridiculous!! If agent Poroo turns on us so easily in time of peace, imagine if a war broke out! I have nothing against a trial, but let Pooro join me and debate his own loyalty for the Green and treason for his fellow agents. My loyalty has been proven for the 48 days I’ve been here. He only joined a week ago and the Blue seem to have more and more information on us ever since! Does it not seem just a little odd?”

 At this point, everybody started screaming from the top of their lungs “Trial, trial, trial, trial” until Arook, a female agent burst into the dominating shout:

“We need 120 agents to make the serum! We are 101! If the Blue inject themselves first, the Organism will not give us another chance for the next eight generations! You idiots, improve the propaganda, don’t kill each other!”

They knew they were racing against time and according to the last information they had received from their spies, the Blues had already reached 103 agents and were assiduously working on developing their PR strategy to attract new agents. Thus, they all agreed not to denounce each other for anything and try to focus on increasing their numbers.

Dox was taught that joining one side or the other at the Right Age, was the most important thing in the whole world and that being part of the serum injected into the Organism is the greatest achievement anyone could ever dream of. But just before joining the Greens, he had met a retired member of the High Sphere. He told him that the Blue and the Green were equally useful and justified and that the judgments of the Supreme Green and those of the Supreme Blue were equally righteous. Dox thought it was a test of his loyalty to the Green and he praised the doctrines of the Green to the member of the High Sphere, who seemed to be very amused by his determination and unshakeable faith. It was not until recently that Dox remembered this ex member of the High Sphere, at the time when he was trying to understand what the Blues were plotting. He imagined them having the same race against time, the same frustration and debates and he even saw the Blue version of himself there, surrounded by 102 agents with wrung up keys.  

Manifestivity

O figura devenita publica datorita efervescentei cu care milita online pentru cauze de interes national online, postase o poza pe FB, comentand “Cat timp vom ramane indiferenti, in cochilia noastra virtuala, privindu-ne semenii cum sunt umiliti de monstrii de la putere, ne condamnam copiii la si mai mari oribilitati.Individul va fi mereu invins, avem nevoie de tine pentru ca lupta noastra sa aiba o sansa! Haide Vineri, la 7 seara, sa ne redobandim demnitatea in fata Palatului!”
Cele 273 de comentarii ce urmasera in mai putin de o ora, il facura pe M., care vazuse intamplator “thread-ul” sa comenteze si el ceva cu referire la viziunea lui Orwell asupra situatiei curente, dar urmatoarele patru persoane ce comentara, il atacara cu invective ce primira zeci de like-uri .Citise de curand un studiu legat de dezumanizarea individului atunci cand face parte dintr-un grup care are un dusman comun si-si imagina ca daca ar fi fost cu adevarat in mijlocul comentatorilor inversunati, ar fi fost luat la suturi fara mila. Aceste ganduri, avura puterea de-a-l descuraja pe M. in a-si continua firul logicii si de-a mai interveni pe respectiva postare.
................................................................................................................................................................

Manifestatia incepuse ca oricare alta: cam 10 indivizi, dispersati in puncte strategice ale grupului, incepura sa scandeze lozinci anti-guvernamentale, anti-stat, impotriva anumitor figuri politice, numindu-si lista de persoane non grata si “soptind-o” si restului grupului care avea mare nevoie de unele date, nefiind atat de bine informat. M. era si el acolo, privind cum grupul de oameni se extinde in palcuri tot mai mari, pregatindu-si cocktailuri Molotov, pe fundalul unor scandari care erau tot mai rasunatoare:
“Luptati, luptati, nu va intimidati”, “Tu de-aici nu ne mai misti,nici cu mii de politisti”, “Nu mai ai al meu mandat, pleaca-acum de la palat” sau“Presedinte fa cu mana, nu mai suportam minciuna”

Televiziunile incepura sa apara la fata locului si sa transmita evenimentul in direct, focusand mereu camerele pe cei mai inversunati dintre manifestanti, lucru care ii facu sa se alature pe tot mai multi curiosi care isi detestau conditia si monotonia casnica. Urletele si defularile celor prezenti se propagau direct proportional cu marirea grupului de protestatari.
“Uneori, oamenii devin atat de inversunati, incat tre sa le dai in cap ca sa te asculte vorbindu-le despre beneficiile non-violentei” gandi in sinea lui M.
Cand manifestatia capata amploare, insusi personajul care starnise spiritele, aparu cu o portavoce repetand unele dintre lozincile strigate anterior, plimbandu-se prin multime si si facandu-i pe toti sa le creada cu si mai multa tarie. Mai tarziu, cineva ii instalase un podium si un stand de microfon, iar boxele aparura, purtate in brate de cate doi oameni fiecare. Discurusl incepu:

"Dragi compatrioti, Cat timp vor sa ne mai insulte inteligenta? Suntem presul unei clasei politice care-si plimba pantofii prin mocirla? Stramosii nostri au aparat acest pamant, au murit cu incredere si liniste in suflet, crezand cu tarie ca mor aparandu-ne noua pamantul. Ei au crezut ca acest pamant e mostenirea lor pentru o noua generatie de patrioti care va lupta si-si va invata si copiii sa lupte pentru ce le apartine, pentru ceea ce le e drept! Au gresit?" Facu o pauza de doua secunde, dupa care repeta cu o voce tunatoare: "AU GRESIT? "
In acel moment uralele si aplauzele impanzira intreaga manifestatie fara prea mult ajutor din partea instigatorilor.

Pana la urma era o poza surprinsa in timp ce o femeie era bruscata de jandarmii care incercau s-o bage in duba. Intreaga poveste era ca impreuna cu alti protestatari, femeia primise rolul de-a provoca si insulta pana la limita fortele politienesti din zona in care era amplasata marea parte a presei. Dupa ce grupul ei ii scuipase, jignise si aruncase inspre ei cocktailuri molotov cu o furie vecina cu paroxismul, jandarmilor li se dadu ordin sa "linisteasca situatia", iar acestia, respectandu-si ordinele, inaintara sa-i captureze. Cand jandarmii se apropiara, femeia isi lua a doua parte a rolului in primire si incepu sa se zvarcoleasca cu istericale si cu tipete grotesti, trantindu-se la pamant si dand din picioare.

Va urma...

Economiada

“Dragi compatrioti, Interesul national trebuie definit, mai presus de toate, ca Scop National si nu ca un bine imediat. Diferenta e ca pentru a urmari un SCOP, trebuie sa intelegi pasii intr-acolo, iar interesul de moment trebuie sa fie mereu subordonat acestuia. Timp de zeci de ani, toate campaniile politice la care am asistat au avut acelasi text: “dati-ne votul si vom ridica nivelul de trai! “, iar mai apoi acelasi pretext “guvernarea anterioara ne-a lasat o situatie dezastruoasa, pe care n-aveam cum s-o anticipam. Mai avem nevoie de un mandat!” Oamenii injura in barba, sunt indignati ca nici acum n-au crescut pensiile, ca nici acum nu s-au creat locuri de munca sau ca “si astia fura”, dar pleaca acasa palcuri-palcuri, cu capul plecat.

Ei bine, dragi conationali, aceste tertipuri ar trebui sa ne jigneasca profund. Se adreseaza unui popor care-si vede in clasa politica un fel de salvare si nu un exponent si avocat al scopului national. Asta pentru ca nimeni nu mai vorbeste de un interes national de termen lung. Oamenii nu stiu incotro se indreapta, iar stomacul plin si accesul la ultima tehnologie domina nazuintele celor care inca mai merg la vot, precum in cazul unor asini ce-si urmaresc morcovul balanganindu-li-se in fata ochilor.

Pe restul, au stiut sa va indeparteze sistematic, coborand stacheta show-ului politic atat de jos, incat a-i urmari si a incerca sa ii intelegeti, echivaleaza cu o ofensa impotriva bunului gust. V-au biruit, v-au CASTIGAT INDIFERENTA, v-au izolat in meandrele abstractului, unde va holbati prin luneta la problemele globale in timp ce lipitorile va urca incet-incet piciorul.

S-a creat astfel o clasa sociala imateriala, blurata, condamnata la tacere de propria-i delicatete, translucida si dezorganizata, ce de-abia isi mai aude gandurile. Eforturile intelectuale ii sunt acoperite de badaraniile indelung exersate, de nerusinari si grosolanii tot mai usor acceptate, de vociferarile interesului gregar, trambitate de personaje grotesti, care au aparut in prima faza ca material de amuzament, dar mai apoi saltimbancii si-au speculat audienta si au devenit autoritari. Nimic nu e mai macabru decat un clown care incepe sa vorbeasca serios, adresandu-se unei natiuni amuzate si distrase. Caracterul unui om este definit de lucrurile pe care le considera demne de amuzament… Mie nu-mi vine a rade, pentru ca acesti mascarici sunt vinovati nici mai mult nici mai putin decat de infanticid! Vreau sa fiu bine inteles: nu ma refer la infanticidul biblic, sau la pruncii ucisi de cavalerii cruciadelor, trimisi acolo de papa pentru a “promova” crestinismul. Ma refer la un infanticid pe care avocatul poporului nu-l va trimite niciodata intr-o sala de judecata, dar care este un genocid real si condamnabil in contabilitatea de peste 50 de ani a poporului (inca mi-e greu sa spun roman). Prea multor dintre oamenii care poarta torta civilizatiei si moralitatii le este sufocat instictul de perpetuare a propriei specii… Aceia care ar trebui sa duca mai departe valorile superioare ale umanitatii sunt condamnati de cavalerii economiadei la nesiguranta materiala, la neincrederea intr-un viitor demn al natiunii si chiar al omenirii, indoindu-se de valoarea educatiei pe care ar putea sa le-o dea urmasilor pentru a face fata unui tip de competitivitate eminamente mercantil. Capacitatea de-a intelege asta trebuie dublata de o anumita reactie, sau va va transforma indignarea intr-o hemorargia interna, de neoperat, ce va spori progresiv inconstienta si va duce la moarte.

Cu riscul de-a ma face prea bine ineles, vreau sa apelez la o alegorie:

Cu mult timp in urma, o barca a fost luata de ape in josul raului, curgand inspre o cascada uriasa. Cei din barca, au fost nascuti acolo si nu au manifestat prea mult interes in a sti dincotro vin si incotro se indreapta. Sunt obisnuiti sa curga… Isi aleg cate un capitan la fiecare suta de metri care, respectand mereu directia de mers, le promite ca in alunecarea inspre frumoasa si letala cascada, le va manevra barca in asa fel incat sa poata sa culeaga pietricele colorate de pe marginea raului, promisiune la care mai toti oamenii din barca aplauda fericiti, gandindu-se la abundenta si la zestrea pe care o vor lasa urmasilor. Mai e cate unul care spune: Eu nu vreau pietricele; eu as vrea sa scoatem barca asta din rau si sa mergem la lac, ca sa vaslim in directia pe care o alegem noi. Am citit in cartile stramosilor nostri, despre un lac pe care, daca il trecem vaslind cu totii, vom gasi de cealalta parte a lui, fericire impreuna si pentru fiecare in parte. Cred ca raul asta, dupa cum curge, ne va duce la o prabusire dezastruoasa.” Dar vocea ii este acoperita de cei din barca care, indemnati de capitan, urla cu o frenezie crescanda: ”Pietri-cele, pietri-cele, pietri-cele, pietri-cele!!”, in timp ce se imbrancesc si inghiontesc ca sa acapareze tot mai multe pietricele colorate. Personajul n-are decat sa sara afara din barca si sa inoate inspre prima piatra de rau destul de stabila ca sa-i suporte greutatea. Asezandu-se pe ea, va astepta alte barci, si va spera ca alti iubitori de lac vor sari din ele si isi vor cauta stabilitate pe pietrele lor. Asta pentru ca mai apoi, unindu-si cu totii pietrele de rau, sa faca o punte care ii va duce la mal, unde isi vor construi o arca ce ii va duce de cealalta parte a lacului. Acolo, prietenia si iubirea fata de semeni va face ca orice alta lege sa fie redundanta. Dar, privind in jurul lui, vede peste tot, cocotate pe pietrele de rau, cadavrele schimonosite si scheletele celor care, sarind odata din barca, s-au pierdut in ganduri si in scribalirea acelorasi idei pe pietrele lor, dar nereusind sa puna cap la cap nici macar doua dintre ele. Deznadajduit, personajul isi lasa creta sa-i cada din maini, privind-o cum curge in aval, in aceasi directie in care au curs si cretele celorlalti, acolo unde toate lucrurile curg, manate de fortele neinduplecate ale timpului, uitarii si mortii.
Nu acceptati moartea atat de blazati! Uniti-va pietrele de rau ca sa facem o punte, cititi mai mult si mai ales, dar nu pentru a va izola intelectual, ci pentru a rezona cu si a intelege ideile care pot sa salveze copiii unei sub-specii superioare de la infanticidul rasei mercantile! Da, e un razboi si neutralitatea devine condamnabila! Cand omul a devenit stapanul regnului animal, nu s-a oprit acolo ci a ramas animat mereu de o tensiune ce il va indemna sa isi intelegeaga mediul inconjurator cu singurul scop de-a-l domina.

E o amagire ingrijoratoare aceea a credintei ca daca nu percepem razboiul, vom fi lasati in pace. Nu e un conflict ideatic, cel pe care il avem, ci e un conflict pentru surprematia sub-speciei, iar sub-specia mercantila face din Economiada o arma atat de puternica incat ne va castra si ne va arde pergamentul, cu scopul de-a ne elimina pentru totdeauna. Singura salvare e auto-definirea sub-speciei creatoare si lupta, in prima faza impotriva disparitiei si apoi pentru eliminarea sistematica a relatiilor interumane de natura economica. E timpul ca dominatia sub-speciei mercantile sa fie inlocuita cu acea a umanitatii, e timpul ca omul sa isi implineasca potentialul creator in armonie cu restul naturii si in interesul tuturor, fara a simti ca cineva speculeaza si profita de energia lui vitala, ci din dorinta de-a-si face ecoul sa rasune cu adevarat in eternitate si nu sub forma unor monede din buzunarul fariseilor!

Ain't no sunshine when it's dark

The quantum mechanic government

A modern state should be progressive enough to be well acquainted with the scientific realities of its time and consider the quantum mechanics as a necessary option for the future of law-making and taxation. Thus, a person shall not be taxed or judged according to his/her current socio-economic situation, but according to the highest status which that particular individual might have achieved, after conducting an exhaustive series of possible realities. The purpose of such an enterprise might seem at first as a manifestation state's greed in collecting taxes, but the desired effect is evolution of humanity itself. The question on everyone's minds will be: why not try to be the best we can be, if we already pay for it?

The Recluse vs. the Misanthrope

 Statement of a born anarchist who dreams of greatness in a wasteland

You might say that the plan of a quasi-invisible individual to strangle ideologically the human civilization is just a manifestation of the syndrome which pushed some lunatic to kill a celebrity, because this celebrity made him aware of his own insignificance. But it is more than that. It is a self analyzed, self assumed, self righteous, premeditated act, by which an individual can inflict another type of annihilation to his surroundings, in order to achieve the only possible greatness. The only one which is morally right: Greatness in a wasteland

Fashionably hanging

The recorded human progress is killing me from the inside, from the outside, crushes me from above and drowns me in a flood of enlightened phrases, evrikas’, queds’, equals to, solutions, psychological revelations, scientific breakthroughs’ and there is no promise for my fingerprints to be pressed against anything great and unique, unless they will be remembered by aliens as the fingerprints found around the neck of the corpse of human civilization. My wish is to weave a delicate scarf which the humanity will wear elegantly around its neck, only to discover suddenly that it had always been a dead man’s rope and the pedestal gives way to a free fall. 

In a few generations, humanity must fall! Everything has been occupied, whatever you dream of discovering has already been covered by some scientific paper or another. It has been enveloped by scientists and researchers into the cycle of human civilization where there is no more space for another generation of great humans; just for new generations of test crash dummies.  

There is no place you might want to go which has not been marked as the territory of some howling dog of the past, even philosophy is like an exclusivist toilet where lots of moles are crowding in to reek the farts of Socrates and the ones before him.

“Occupied” is the word which comes to mind obsessively, you realize that there are more humans than ever to share everything with: the space, the resources, the glory, your uniqueness… there is a cut throat competition for earning the right to become a human among this throng of test crash dummies!

Dilution

In order for the human to survive, humanity must fall! Is it not obvious that we dilute our soul(s)? Do we not understand too much and live to little? Do we not find other life forms to protect and at the same time curse our fellow humans? And why is that? Is it not a death wish, a result of a subtle, subconscious desire to help humanity commit suicide? Is it not because we are fed up with ourselves and we despise our own baseness as seen in the others? We recognize the mirrored reflection of ourselves in others only because we do not apply the filter of poetic or philosophic justification to them. How else could we see it?  Psychology rendered everything noble to selfishness, to thirst for power and a means of dominating your own environment. Is it then still possible, for an educated, free thinking individual, to go out on the streets and shout his lungs out for a noble cause??

God has already won

Nietzsche said that God is dead; he was wrong, God has never been more alive, happy and powerful! He is still alone on his lofty mountain peak, breathing in the fresh air of uniqueness, with ever recurring joy, oblivious to our struggle to breathe through the thick, foul smelling crowds. He is even unaware of the ones who are aware of him and I suspect that he is closer to complete ignorance that to being all knowing. 

Deodata...

Cand pedalezi in amurg si asculti muzica in casti pe shuffle, iar coincidenta face ca "shine on you crazy diamond" sa se suprapuna cu imaginea unui apus rubiniu care navaleste intr-o explozie de cinabru asupra Marii Mediterane, senzatia care te incearca poate fi impartasita doar cu cineva care traieste momentul alaturi de tine, ascultand melodia asta...te opresti si privesti, cu reverenta si recunostinta.

Blink

It was a late autumn afternoon and he had awakened under the spell of some awkward dreams, after falling asleep at 6 in the morning. It had been raining the whole day through; that kind of day which pours a molten lead mass into your head and drowns all your thoughts in it, starting with the more subtle ones and finishing with a powerful choke on the most determined and necessary plans, ones which you have carefully devised days or even weeks ago.

So it happend with Mark, who was supposed to make a few important phone calls that day, on which a lot of his future would depend. He did not yet know just how much...
Instead, he found himself wandering aimlessly through the streets of his native town, which he had been avoiding ever since he had graduated from the gymnasium, about 18 years ago. There it was: his school, his playground, his first kiss, his first painting, so many distant memories, blurry faces of past times, he had re-accepted them all as a part of his becoming.

The wet pavement started mirroring the street lamps' light onto its surface when Mark finally decided to walk back home and contact the people whom he was supposed to call more than an hour ago; he knew a few short cuts, but as it happened, they were all blocked either by wired fences or by buildings which he had no memory of from back when he was a child, so that the short cuts turned out to be chronophages and irksome.

Going back to the main street, he started wondering why the hell he had taken the time to walk these streets and awaken all these memories when he himself had made a silent, but such firm resolution that he would not return there. And why would he, when he had now outgrown that childhood's problematic character, dominated that impulsive rascal who had little patience with anything and was of a violent nature with anybody...

He was walking the only way back home when he thought he recognized somebody, either an ex colleague of his or a neighbour, he could not tell. But as she did not raise her head and avoided any eye contact, he didn't bother to start any kind of embarrassing conversation with a quasi-unknown and shy acquaintance with whom he must have exchanged not more than a few hellos almost two decades ago. But still, he turned his head after she had continued on her way and kept trying to remember who she might be.

He continued walking with his head turned when all of a sudden, a terrifying sound woke him up from the effort of memory which he was immersed in.
As he turned, he saw that in the middle of the street, a truck was braking on the wet pavement and was sliding fast with its trailer towards him. There was no avoiding it...He was unable to move a finger, although he could see the trailer approaching in slow motion with its tyres razing and carrying the huge monsterous load like a savage monster who admitted no negotiation; for a short moment he had a distinctive belief that no harm could come to him because of the well known brand which was inscribed on the truck's trailer, so he was half paralyzed with fear, half in disbelief. He could not tell how much time had passed or if time was indeed moving at all.

Death came fast, there was not too much pain, but the moments of despair when he had the clarity of what was happening to him, felt like hours and hours. He felt the whole intensity of regret for the unknown, assuming the sweet joy which the heart would never be able to feel again. He was still young, there were so many experiences for which he hadn't been completly ready, which he did not seek, saving them for later and later now it was all for nothing... or was it?

The whole world froze for a moment and then the Outline of all the things around him was growing thiner and thiner. It was as if one would watch the process of a finished painting going backwards to its beginnings until the incipient state of a sketch. First, there were no colours, then there were no faces, later there were no emotions and finally he had no perception. There was only an infinitely long, colourless(or infinitely colourful) thread which was about to weave itself into what he expected to be the non-perspectival world. But when he was about to see the Truth, he awoke on a sea shore where everything had come back to its full colour and he was aware that he had been left out of the becoming of things, so he could not experience the painter's fine touch of creation because he had been asleep as always. And again, all was a product of his perception...

As he lay there on the shore, sinking his elbows into the warm sand, he was watching the sun go down over the foaming sea, but when the vermilion coloured disk touched the waves in the distant horizon, it turned into the head of a freckled red haired nymph who rose up again and took the whole sea up with her in the form of a dress which was spread over the whole of the sky. She then soared through the air and her bright head was shining through the translucide dress, casting a bright purple light all around. With a graceful spin, she started her dance, made it rain and the falling purple sparkles spashed on his face in the rythm of an inaudible melody. When the nymph reached the zenyth, he looked up under her dress and saw a hypnotizing whirlpool which seemed to him to be the only entrace to eternity.  Needless to say that he got dragged into this sky, drowned into it and came back to life on a star. After the star had exploded, the supernova turned into a black hole where he found his way forward and experienced singularity. He then fell splashing into the sea throgh the cornea of the red-haired nymph who got turned into the sun again.

A sudden grip pulled him back four meters... he opened his eyes and saw the truck crashing and rolling onto the cars which were parked on the side of the street.

a light

Only the original ideas seem to vanish to one who gets them by aimlessly walking along a silent alley, lit by the pole lamps.
By the time he gets home, he will have forgotten everything because of the ever recurring triffles which take possesion of his thoughts with such an authority that they seem to be incantations of magic spells.
He will have to console himself with writing down the same phrase in which, along with many others, he mourns the eternal disappearance of a gleaming and exhilarating idea, the loss of which he suspects is one of his life's greatest tragedies. This idea would have had the power to unravell an entirely new and glorious way of life. It is because of these losses that the state of Sehensucht exists. For some...

power

There is a type of individual who likes to declare certain things as being "true". His firm beliefs are the result of a semi-counscious process through which he renounces any further investigation and reinforces these conclusions first upon himself. These are then rooted in his system of values and in his perception of reality, thus becoming convictions. All this, because the mind had lost "heart", lost the strenght to question the validity of the so called "certainties" and by the time it will have recovered, these "truths" would become much easier to accept than to challenge. At this point, the individual will use all his newly recovered mental and phisycal strenght to impose the idea of "truth" upon the others around him, as an innate desire to control and command his own environment. Far from him the idea of not interferring with the ones who are still searching...This is power, unfolding in its most vulgar form.
The above is valid for most of the "good advice" given by feeble elders, for most of the good natured people saying "if I were you" or "I'm telling you this for your own good". As an individual, you must be in a state of constant rebellion against these self proclaimed benefactors, even if by doing so, you will not avail yourself of many a good advice. The truths which you will have discovered for yourself will be much more valuable than the secure path lit by the lamps of these "benevollent" power addicts.
I want to plant this in your head as part of my own thirst for power and I assure you that it is out of genuine goodness of heart that I wish that you won't listen to me.

Gabi

Cand Gabi deschise ochii si se ridica din pat, isi dadu seama ca era ziua lui. Simti ca se inghitise pe sine, ca e acum propriul lui prizonier si gandindu-se la micime si efemeritate, incepu sa urle. Fugi catre usa camerei si o izbi cu piciorul, apoi lua laptopul si-l arunca inspre fereastra, spargand-o.  Odata cu cioburile cazu si laptopul, care zgariase in cazatura cu coltul, capul vecinului ce fuma pe geam la etajul 1. In urmatorul minut, vecinul batea la usa cu o insistenta ce-l scotea din sarite. Reusi sa spuna totusi un “imediat” aproape calm.

Cand deschise usa, vecinul se pregatea sa-l certe si sa-i arate cucuiul, dar inainte sa aiba sansa de-a rosti vreun cuvant, Gabi il prinse de piept tragandu-l in apartament si trantindu-l la podea. Incepu apoi sa izbeasca farfurii in jurul lui, spargandu-le pe toate de parchet. Il trase de par in fata frigiderului si il puse cu fata la podea somandu-l sa stea acolo nemiscat. Rasturna frigiderul in fata, sa cada peste el, dar cordonul electric scurt, care era bagat in priza, opri frigiderul in pozitie oblica. Usa, izbita de cratitele ce se deplasasera inauntru, se deschise si din frigider cazu printre altele, o oala mare de ciorba pe ceafa vecinului, dar acesta nu indraznea sa se miste si chiar in acel moment se pisa pe el. Gabi incerca sa smulga furtunul masinii de spalat, si nereusind sa-l scoata, il taie cu cutitul, apoi incepu sa-l plesneasca pe vecin peste picioare si peste spate. Ciorba care se imbibase in jerseul albastru de bumbac al vecinului, facea ca zgomotul loviturilor sa semene cu niste pasi grabiti in mocirla. Vecinul urla, Gabi urla si el. Cat de neinsemnat era acest vecin, care se chircise langa perete si incerca sa-si protejeze fata de loviturile de furtun. Gabi puse furtunul jos, merse in librarie somandu-l pe vecin sa stea la perete cu mainile la spate, iar cand acesta se conforma il izbi peste fata cu o carte cu coperta groasa pe care i-o puse apoi in poala. Urma o alta lovitura cu o alta carte, care fu asezata la randul ei deasupra primei si o a treia pana cand cele 8 carti groase pe care vecinul ametit le tinea in poala, ii ajunsesera acestuia pana sub barbie si neauzind alte instructiuni, statea acum nemiscat, urmarindu-l pe Gabi doar cu ochii cum cauta ceva. Vazandu-l ca vine cu o bricheta si un tub de spray, isi arunca toate cartile din poala si fugi alunecand disperat pe ciorba si cioburi. Cazu in dreptul usii dar se tinu de clanta si reusi sa deschida usa, sa se ridice si sa iasa. Ii trebuira mai putin de sapte secunde sa intre in apartamentul lui si sa rasuceasca yala de 2 ori. Merse direct la telefonul fix si statu cu receptorul la ureche, incercand sa-si aminteasca numarul de urgente, dar in acelasi moment vazu, spre nedumerirea lui un cearsaf penduland in fata geamului. Apoi, o pereche de bocanci care coborau incet, apoi picioarele pe care acesti bocanci le incaltau si in curand, pe Gabi in intregime, pitit pe pervazul geamului tinandu-se de cadru. Pana cand isi aminti de 112, Gabi sparsese fereastra cu cotul si intra in camera, putin taiat, dar calm si cu o privire inexpresiva. Il soma pe vecin sa-si lege telefonul fix cu cablul de picior si sa stea asa, apoi merse la debara ca sa caute ceva. Imediat ce Gabi iesi din camera, vecinul fugi la geam si sari afara, apoi disparu.  

Gabi urca inapoi spre apartamentul lui, gandindu-se pe scari cat de mic si neinsemnat e vecinul si intrand in apartament, se aseza pe un scaun de plastic privind ceasul de perete. Acul minutar facu o tura de 180 de grade dupa care polita batu la usa, il duse la sectie, fu gasit vinovat, facu 2 ani de inchisoare, o cunoscuse in programul de reabilitare pe o Anca, se casatorisera, avusera un copil, apoi un nepot, apoi un stranepot, si Gabi se pregatea sa moara.

Cand ii vazu pe toti stransi in jurul lui spuse : “La ce va holbati ma, anonimilor??” 

Credit:1

Intr-o dimineata, Gabi se trezi schimbat. Devenise peste noapte altul, cu altfel de dorinte, cu un curaj multiplicat factorial, cu mult mai multe pretentii si mult mai putine retineri. Simtea ca propria-i forma devenise neincapatoare pentru spatiul in care traise pana atunci si deveni convins ca este indreptatit sa isi intinda o mana pana la nori, sa ii stranga si sa-i risipeasca unul dupa altul in pumn. Era chiar nerabdator sa o faca, dar inca ezita… Astepta un fel de raspuns, poate o confirmare de la cineva care sa dea startul noii lui vieti. Si viata pe care si-o dorea cu atata ardoare, era neconditionata, cu adevarat libera, fara margini spatial-temporale si fara limite cognitive. Gandurile ii erau limpezi si se traduceau cu fidelitate completa in intentii, iar intentiile erau toate posibile si realizate perfect. Un zambet nestingherit ii lumina permanent chipul, actiunile derivau toate din activarea unui mecanism perfect. Nu mai era nimic la voia intamplarii, intelegea toate legaturile dintre corpurile materiale ale intregului Univers si toate cauzalitatile sui generis ale retelei de intentii. Isi spuse ca daca va continua asa, in curand isi va putea extinde propria-i dimensiune dincolo de toate conventiile spatiale imaginabile, intreg Universul ce ar putea exista vreodata va exista doar inauntrul lui, iar cand el insusi va incerca sa priveasca in jur, se va vedea pe sine umpland imprejurimile, inainte ca un interval temporal, oricat de redus, sa releve ceva mai mare decat el insusi. Nu era inconjurat de nimic, in jurul lui nu mai era nimeni, ci el inconjura totul si daca vroia sa observe ceva, nu avea decat sa priveasca inauntrul lui. Incepu sa calculeze. Oricand se gandea la timp, fiecare secunda il facea sa creasca atat de mult incat sa ajunga la dimensiunea unde timpul statea pe loc si isi pierdea orice insemnatate, actualizandu-i mereu marimea infinita. Raportandu-se la momentul cand fusese mai mic cu o secunda decat infinitul, reusi totusi sa calculeze la care dimensiuni si viteze ale Universului, respectiva secunda trecuse intr-un miliard de ani. Isi dori sa calatoareasca intr-acolo ca sa observe schimbarile, dar oricat de mic se facea, Universul se reducea si el ca sa-i poata fi incaput.

Deodata, simti o incertitudine si faptul ca o simti, ii spuse ca nu devenise inca Dumnezeu: nu mai era sigur daca murise sau urma sa se nasca, daca mai facea parte din ciclul nesfarsit al devenirii sau existenta lui era imuabila. Se gandi ca daca el insusi ar fi Dumnezeu, ar putea sa creeze un personaj pe nume Gabi, spre exemplu, care sa fie eroul unui joc electronic sau de strategie, iar amintirile si deja-vu-urile lui sa fie memorii ale altor “vieti” sau credite, pe care Dumnezeu i le jucase si pierduse in trecut. Visele ii erau camere bonus pe care Dumnezeu le juca daca facea un punctaj bun. Si daca era asa, intr-adevar Gabi evolua cu atat mai mult cu cat Dumnezeu juca jocul mai bine. Si cat de idioate puteau sa fie propriile lui planuri daca aceste banuieli erau adevarate!! Moartea ii era un simplu “game over”si invierea lui depindea de butonul de start. Si daca asta era adevarat, ii datora lui Dumnezeu mult mai multe rugaciuni decat ii adresase pana atunci!

La aceste ganduri, Gabi isi scutura umerii, dorind parca sa se desprinda de o forta invizibila pe care o simtea infipta in spatele lui, precum o marioneta razvratita ce vrea sa-si smulga libertatea din atele papusarului.

De cealalta parte a ecranului, Dumnezeu constata cu uimire ca personajul Gabi intelesese ca viata lui e doar un joc de strategie si avu impulsul de-a iesi din joc, dar cand se razgandise, isi dadu seama ca nu mai era Dumnezeu. In spatele unui alt ecran, un Dumnezeu cu un alt nume trecu prin acelasi proces de gandire, provocandu-i pe altii si pe altii sa-si piarda atotputernicia, pana cand in spatele unui ecran, cineva scria despre toate acestea si nu ii stia daca este observat…

O viata sau doua

Intr-o dupa amiaza de vara, spre sfarsitul lunii Iulie, orizontul tremura, iar soparlele stateau gura-casca la marginea drumului. Cativa fluturi zburau fara rost, crescand totusi posibilitatea declansarii unui Butterfly effect, in timp ce pasarile afundate in umbra padurii, ciripeau intre ele, terminand mereu intr-o nota inalta, interogativa… Nenumarate alte insecte si mici vietati se perindau jucause in jurul lui, dar Eusebiu asculta muzica in casti, cu ochii atintiti in ecranul telefonului, unde compunea un mesaj pe care avea de gand sa-l trimita imediat ce va fi ajuns intr-o zona cu semnal.

“Hei Nadia, totul ok ? Vrei sa mergem la o cafea astazi, la intrare in oras, unde putem sa fim singuri? Conduc inspre tine, voi fi acolo in maxim doua ore. Da-mi un semn! Eusebiu”

Mai facuse trei pasi dupa ce terminase mesajul, dar cand sa-l salveze in “drafts”, se impiedica de o piatra destul de mare incat sa-l faca sa cada la pamant. Telefonul ii sari din maini, iesi din casti si se rostogoli trei patru metri, distanta in care, carcasa si bateria avura timp sa se detaseze de restul telefonului. Cu castile inca in urechi, Eusebiu se ridica si se sufoca de praful pe care-l starni incercand sa se scuture. Isi lovise cotul drept si genunchii, iar blugii aveau acum o gaura destul de generoasa, sub care vazu o julitura ovala si rosie, conturata de praf, dar hotari ca nu are destula apa ca sa isi permita sa o iroseasca pentru a-si curata rana. Culese cele trei parti ale telefonului si le remonta cu anxietate. Dupa ce apasa butonul rosu, rasufla usurat, cu toate ca inca simtea mult praf in aer: telefonul functiona! 

“Nadia, stiu ca mesajul asta te prinde nepregatita, dar ma gandeam ca e momentul sa discutam. Sunt pe tren catre oras, voi fi acolo in 3 ore. Da-mi un semn si spune-mi cand esti libera! Eusebiu”  - saved to drafts

Orasul inca nu se contura in departare si pe ultima borna kilometrica de care-si amintea, vazuse ca mai erau 14 kilometri, dar acum schiopata si distanta nu i se mai parea neglijabila. Isi pornise din nou muzica in casti, dar observa ca una nu mai functioneaza si o opri dupa cateva secunde. Oricum, avea doar o compilatie idioata pe care si-o incarcase la recomandarea unui prieten drag. Pornise la drum de 3 ore, dar in acest timp, ascultase deja toate piesele de cel putin doua ori, iar unele erau deja la a treia ascultare. Chiar inainte de-a cadea, asculta piesa “500 miles” – The Proclaimers, in care vocalistul spune ca ar umbla 500 de mile si inca 500, doar ca sa fie omul care va fi umblat atatea mile pentru a cadea la usa iubitei lui. Cand se impiedicase, ii veni in minte o intrebare pe care i-ar fi adresat-o vocalistului: “te-ai si tari?” Acum, reauzind piesa, deveni iritat si opri muzica de tot. De ce ascultase el de Bogdan si incarcase piesele astea patetice, cu muzica compusa de oameni de sacrificiu? Mai avea Meat Loaf – I would do anything for you, Bryan Adams – Have you loved a woman si alte labarii de gen “as muri pentru tine”.

Niciuna nu era de ajutor pentru a compune sms-ul perfect pentru Nadia.

Ea era sensibilizata de cuvinte mult mai alese, sentimentele trebuiau exprimate direct, fara pudoare si radiind de sinceritate, trebuiau sa o surprinda si sa o intrige in acelasi timp, sa-i starneasca imaginatia facand-o sa roseasca, sa aiba in acelasi timp vigoare si candoare si sa o contureze intr-un peisaj aievea, in care inocenta copilariei si lascivitatea feminina sa se confunde la discretia ei, unde Insusi Dumnezeu sa ii intinda mana, rostindu-i numele pe jumatate soptit.

Partea cea mai inselatoare era ca nu dobandise ideile acestea din observatie directa, ci era chiar ea cea care ii sugerase formula aceasta pentru a-l ajuta s-o cucereasca. Nu a reusit niciodata sa faca o observatie empirica a succesului acestei formule, pentru ca ingredientele de mai sus trebuiau dozate in cantitati pentru care instrumentele de masura ii lipseau cu desavarsire. Prin urmare, fie folosea prea multa candoare si prea putina vigoare, fie cuvinte prea directe si prea putin Dumnezeu, fie era prea indraznet, fie prea pudic. Uneori o prindea de fund si o musca de gat cand ea era pierduta in lumea copilariei, alteori ii oferea o jucarie, rasfatand-o cu cuvinte nevinovate cand ea era plina de dorinta. Nu le potrivea, nu se potriveau, totul era potrivnic in analizele ei, desi el simtea ca facuse progrese! Isi amintea de Grenouille si flerul lui pentru dozaje intrebandu-se cum ar fi sa fie el, alteori credea ca este un om de stiinta care incearca sa neutralizeze contratimp reactiile fizice si chimice ale unei pietre extraterestre dintr-un Univers dinaintea Big Bang-ului, cu scopul declarat de-a opri insusi Big Bang-ul… fiindca acel Univers erau ei doi!

Niciun nor pe cer, de-o parte si de alta a drumului judetean, padurea nu contenea sa-si prezinte plozii coniferi, precum o proaspata mamica cu un album foto infinit. Eusebiu se obisnuise cu durerea si cu toate ca o simtea inca destul de intens, nu mai schiopata atat de mult. Se considera genul de om care stia cum sa bagatelizeze propria-i durere si ii irita la maximum pe ceilalti, cand le trata suferinta ca pe un fleac, ironizandu-i sau ignorandu-i. Se oprise sa se pise pe un brad si cu cealalta mana isi scoase ultima tigara din pachetul umed ce-i era in buzunarul camasii transpirate. In acelasi moment, cateva insecte incepura sa roiasca foarte zgomotos in jurul lui, iar el, avand o fobie innascuta in prezenta albinelor, fu cuprins de panica si incepu sa fuga cu pantalonii in vine, speriat ca cel putin unul dintre zumzete ar putea apartine unei albine agresive. O noua cazatura, tigara i se rupse in jumatate, blugii i se umezira de urina care, pe semne ca ajunsese si la julitura, pentru ca simtea ca locul il ustura mult mai tare.

De data aceasta, telefonul ii fusese in buzunarul din spate al blugilor si ramasese intreg, dar injumatatirea ultimei tigari, de la care se abtinuse de mai bine de doua ore, cand intrase deja in sevraj, il facu sa-si piarda cumpatul si sa scape prima injuratura. Dupa ce o rosti, se cutremura, cuprins de remuscari si dezamagit de badarania de care era inca in stare. Ca sa-si defuleze toata josnicia odata si pentru toata ziua, isi aprinse jumatatea de tigara si incepu sa scrie un nou sms, cu degetele mari ale ambelor maini si cu litere mari.  

“NADIA, IMI BAG PULA IN DISPARITIA TA!!!” – saved to drafts

Pana cand apucase sa salveze ultimul mesaj, tigara aproape ca ajunsese la filtru, iar el simtea ca n-o savurase defel, pentru ca, nedezlipind-o de buze, saliva i se acumulase in colturile gurii, iar fumul pe care-l trasese, inghitindu-l uneori, fusese amar si inecacios. Cu degetul aratator si mijlociu al mainii drepte, prinse de filtrul tigarii, intentionand s-o stinga si sa presare tutun ramas, pentru a rasuci inauntru cealalta jumatate. Cand sa-si scoata filtrul dintre buze, degetele ii alunecara inainte si se oprira exact pe jarul aprins. Ii trebui mai putin de o secunda sa simta dureroasa arsura si mai putin de 3 secunde ca sa-si scuture jarul dintre degete. Imediat dupa, incepu sa sufle aer rece, dar ameti in curand si accepta si aceasta noua inconvenienta dureroasa.

Cand isi gasi filtrul pe care-l aruncase ingrozit, observa ca arsese prea mult si ca era acum complet nefolositor pentru a mai rasuci si propti cealalta jumatate inauntru. Isi aprinsese jumatatea nefiltrata, fumand-o stangaci, cu mana stanga, si scapand inca niste injuraturi, care de data asta chiar isi promitea ca vor fi ultimele; trebuiau deci sa fie eliberatoare! Fusesera cele mai ingenioase injuraturi pe care le rostise vreodata, o armonie intre poezie si josnicie; incepu sa rada singur, satisfacut. Dupa primele cinci fumuri, tigara incepu sa-i arda degetul mare si mijlociu al mainii stangi, astfel ca o arunca scuipand tutunul ce-i ramasese pe limba, dar nu injura nici macar in gand. Bau ultima inghititura de apa pe care o avea in flaconul Dorna si apoi ii dadu foc la marginea drumului judetean, privind fascinat focul verde-albastrui. Cand se stinse, acoperi masa topita de plastic cu praful de pe drum si porni mai departe, scotandu-si telefonul din buzunar. Inca nu avea semnal!

“Nadia, daca esti cu altul acum, stii ca imi vei cere mai apoi umarul sa plangi pe el, dar eu voi purta geaca mea de piele cu tinte...Disparitia ta josnica ma face sa-ti banuiesc potentialul de preacurvire!Daca vrei sa fi cat de cat demna, spune-mi sincer cu cine esti! Ajung cu trenul de 3, suna-ma! ” saved to drafts/ battery low.

Scrisese ultimul mesaj in mai bine de un sfert de ora, tot stergand cuvinte si inlocuindu-le cu altele, dar salvase mesajul cand hotari ca Nadia va raspunde ceva(orice!) citindu-l. Drumul pe care pasea, il percepea blurat, in fundal, de parca ar fi levitat pe o alta planeta cu o casca de cosmonaut aburita. Hotari sa inchida telefonul pentru a pastra bateria si il baga in buzunar. Imediat dupa, auzi in spatele lui un zgomot scartait si greoi, un ritm sacadat si metalic. Era zgomotul facut de rotile si cadrul de lemn al unui car tras de boi, ce se apropia incet si leganat, iar fanul auriu din spatele taranului care tinea biciul, ii parea cel mai dulce refugiu pentru picioarele lui lovite si extenuate, asa ca ceru voie sa urce.

Cocotat in varful carului cu fan, Eusebiu avu cateva momente de admiratie contemplativa pentru frumusetea padurii ce se desfasura in jurul lui. Linia verde a copacilor, a caror varfuri patrundeau parca pana in adancul cerului, imbibandu-si verdele clar in albastrul imaculat, pastelul fara cusur al florilor si fluturilor pe langa care trecea, aerul proaspat al padurii, amestecat cu mirosul de fan tocmai cosit, trilurile vioaie ale pasarilor ce-l inconjurau, sugerand pofta de viata si optimism, ii adiara o briza placuta pe deasupra inimii crescande. Mirosea, gusta cu inima si inima-si intinse bratele, gata sa imbratiseze. Dar momentul, prea vulnerabil, fu strivit de o banuiala invincibila pe care o voce i-o sugerase de nicaieri si i-o trasmisese prin impulsuri dureroase in intreg corpul: Oare Nadia il insela? Ce presentiment paralizant! Toata forfota animata din jurul lui disparuse, inhatata de o gura cu zimti de fier si fu inghita in intunericul complet anonim. Inima-i crescuse prea mult si fu prinsa si sfartecata cand zimtii se inchisesera. Acum, zbura goala inspre nicaieri, precum un balon mare, intepat, ce se zbate haotic in aer, cu zgomote suieratoare.

 

“No, pana aci t-o fost Sebi” spuse taranul, oprind carul si rezemandu-se in cot ca sa-l priveasca. Eusebiu sari din car, spuse un multumesc absent si o lua spre drumul principal care ducea spre oras, schiopatand.

La fiecare pas pe care-l facea inspre oras ingana cate ceva si isi amintea de Doamna Bovary, de Sonata Kreutzer, de Afectiuni Elective, se gandea cum ar rade Nietzsche de el tinandu-se de brat cu Nadia. Deodata, incerca sa-i gaseasca Nadiei locul in fundul infernului, in al IX-lea cerc, dar apoi o Desdemonaiza si o salva, imaginandu-si o armata de ingeri care i-ar deschide paradisul si i-ar arunca o scara, precum lui Faust.

Claxonul brutal al unui camion il dezmetici si ridicandu-si privirea, Eusebiu vazu ca se apropia de primul birt de la periferia orasului, un local pe care scria “Mama mea Mia”

Mai avea o suta douazeci de lei, ii era foarte foame si sete, iar telefonul trebuia incarcat. Toate acestea ii dadura curaj sa se apropie de cei patru tipi care pareau foarte periculosi, injurand zgomotos la intrarea localului si care pareau ca inca nu-l observasera. Se pregatea sa fie acostat si hartuit, gandindu-se la scenarii in care i-ar impinge peste scari si ar lua-o la fuga, dar probabil ca il considerara unul de-al casei, pentru ca nu ii dadura nici cea mai mica atentie, iar Eusebiu avu un sentiment bulversant de usurare amestecata cu indignare. Oare ajunse sa arate chiar atat de jalnic incat se confunda cu oamenii locului? Intra in local si vazu pe ceasul de perete ca era aproape ora 4; cu toate astea, localul era deja plin. Incepu sa caute o oglinda cu privirea, iar intamplarea facu sa vada una in coltul incaperii, unde, la o masa flancata de o canapea de musama maronie in unghi drept, un personaj de varsta mijlocie sedea dormind si sforaind cu capul pe spate. Se indrepta spre oglinda si ajuns in dreptul ei, vazu ca neplacerile pe care crezuse ca le abandonase in padure, lasasera urme si cicatrici. Camasa transpirata i se imbibase cu praf, iar acum era de-a dreptul noroiasa. Pe fata i se citea extenuarea printre micile zgarieturi, iar ochii ii erau adanciti in cearcane. Parul, odata galbui, ii era acum prafui si tufos. Blugii gauriti in dreptul genunchilor descopereau julitura care era acum complet acoperita de mizerie, iar panotfii lui noi pareau de mana a treia. Isi aminti de legenda ruseasca populara in care eroul trebuia sa umble cu o pereche de pantofi de fier pana sa-i toceasca de tot, inainte sa fie reunit cu iubita lui si fu foarte impresioniat de propria-i aventura.

“MAR-CEEL!”rasuna  deodata o voce isterica de la bar. “DA’ CE-I AICI, HOTEEL?” Barbatul fu trezit din somn, isi indrepta capul si vazandu-l pe Eusebiu in fata oglinzii, raspunse semi-inteligibil “ E ok, domnita e cu mine, isi pudreaza putin nasu’ “, apoi catre Eusebiu “Ia loc gagico, sa ne cunoastem mai bine!”, dupa care adormi imediat la loc, cu capul pe spate.

Se indrepta catre bar ca sa intrebe daca poate sa foloseasca o priza pentru a-si incarca telefonul. Femeia de la tejghea, care avea cam 45 de ani si constitutia stereotip a unei gospodine de tip socialist, ii arunca o privire aspra si neinduplecata, ce trada intransigenta uneia care le vazuse si le stia pe toate. Ii spuse incruntata, pe un ton autoritar :

“Tre’ sa consumi de minim 10 lei ca sa folosesti priza!”

“Dati-mi va rog o apa minerala plata mare si un meniu” veni raspunsul promt al lui Eusebiu.

Barmanita isi micise ochii privindu-l nedumerita:“Cum adica minerala plata? Hotaraste-te! N-am decat la jumate si e minerala, nu-i plata. Mergi la masa din colt, avem priza acolo. O eliberam imediat!”, apoi urland “MARCEEL, SCOALA MA! ”

“Nu, nu… e in regula” spuse Eusebiu grabit, “poate sa ramana, ii mai dau eu un rand”  

Eusebiu lua apa minerala si meniul si se indrepta spre masa din colt, unde Marcel se pregatea sa se ridice.

“Vreti sa mai beti un rand?” il intreba Eusebiu  

“Mersi, 50 de Alexandrion si o bere! Da’ nu ma lua cu dumneavoastra ca ma faci sa rosesc in jurul nasului!”

Eusebiu isi conecta telefonul si privi pret de zece secunde bateria incarcandu-se, timp in care incerca sa isi adune gandurile pentru a scrie un sms cat mai convingator. Nadia trebuia sa cedeze, sa il vada si sa admita toate banuielile lui, chiar si pe cele mai sumbre. Doar ea putea sa faca asta, la fel cum doar ea putea sa il mantuiasca, spunandu-i ca totul e doar in mintea lui si ca telefonul i-a fost furat, de aceea nu il sunase ieri toata ziua si de aceea nu raspunsese apelurilor lui de dimineata si pana cand intrase in zona fara semnal din padure. Oare plecase in vizita la verisoara ei, asa cum i-a spus, tocmai atunci cand el avea de gand sa-i spuna ca o iubeste pentru prima oara in cele opt luni in care a numit-o Nadia lui?  Cu o zi inainte, planuise s-o surprinda cu o iesire langa lac, cu o patura, cateva fructe, o sticla de vin si cateva citate, dar ea plecase de dimineata si nu mai raspunsese la telefon de atunci. Toate sms-urile pe care le scrisese pana atunci erau salvate in drafts, nu cutezase sa trimita niciunul, iar acum cele in care estimase timpul in care va ajunge in oras erau bineinteles nule. Trebuia sa-si reia sirul gandurilor, sa-si redubleze concentrarea si sa trimita unul, in sfarsit, in care sa-i spuna ca ajunsese si ca are ceva important sa-i marturiseasca, intr-un fel ademenitor, misterios dar hotarat si cu parfum barbatesc.

“Altul hipnotizat de telefon” spuse deodata Marcel, privindu-l cu un zambet rautacios. “Eu cand eram de varsta ta, priveam cerul si incercam sa-i cuprind cat mai multe stele cu ochii, pentru tine e destul un chenar minuscul ca sa te fure iremediabil. Nu ca ar fi ceva interesant de vazut aici…doar un tip semi-constient. Dar daca nu vrei sa vorbim, de ce imi dai de baut?”

“Scuze, dar chiar trebuie sa trimit urgent un sms“ spuse Eusebiu ramanand cu ochii atintiti in telefon.

„Chiar trebuie? De ce nu suni daca e urgent? Ce e scris, ramane scris... si cand te grabesti, s-ar putea sa-ti sopteasca Necuratul”

”Daca nu il scriu, Necuratul urla si se izbeste de peretii capului meu…ii prefer soaptele!” raspunse Eusebiu ridicandu-si privirea si privindu-l grav pe Marcel.

“Atat de grav? Hehe! Cui i-ai dat tu atata putere incat poate sa bage dracii in tine si apoi sa-i exorcizeze dupa bunul ei plac?” 

Eusebiu, raspunse cu o oarecare condescendenta, pe un ton jovial dar distant

“Asculta, daca ti-am oferit un spirt, nu imi esti dator cu spirt-ualitati, dar daca vrei sa vorbim, iti povestesc imediat dupa ce trimit mesajul”

“Vrei sa-ti spun eu ce s-a intamplat? Femeia te-a lasat acum cateva zile si tu ai venit disperat sa o cauti. Chiar e urgent sms-ul? ”

“Daca ne-ai fi vazut impreuna la inceput… Orice spuneam si faceam isi gasea locul in intentiile celuilalt si parea ca lumea intreaga e fundalul nostru muzical…caut asta, vreau asta inapoi!”

“ Daca a plecat, las-o sa plece, pasarica nu vrea sa stea in colivie! “

 “Esti un idiot batrane, de ce iti bei viata aici?!  Pari de trecut de 50 de ani, dar sunt convins ca daca ai avea grija de tine, ai putea sa vrajesti o femeie care sa aiba grija de tine in loc sa stai aici cu nultiatile si jegurile astea prin birturi… Uita-te la ei!” 

“Ba uita-te tu la ei!” spuse Marcel aratandu-i niste indivizi care stateau in picioare in jurul mesei, privindu-l fix. Oare cum nu observase Eusebiu ca cei patru care povesteau la intrarea localului, intrasera si se asezasera chiar langa masa lor, destul de aproape incat sa auda clar ultima lui replica?!

“Probabil ca ti-e cald cu dintii-n gura baiete…” spuse unul dintre ei care avea o cicatrice ce incepea in zona tamplei si se termina in coltul gurii, facandu-l sa vorbeasca schimonosit, cu gura intr-o parte.

“Sau ti-e pofta de niste cioburi in stomac” spuse un altul care ii insfaca parul si ii trase cu cealalta mana scaunul in mijlocul lor, facandu-l sa scartaie zgomots in linistea ce se asternuse in local. Inima lui Eusebiu se stranse, iar frica paralizanta nu-i permise sa raspunda in niciun fel;simti ca julitura de pe genunchi incepuse din nou sa-l usture.  Reusi sa-si stranga umeri si sa se aplece inainte. Imediat dupa ce-si lua pozitia, o palma puternica peste cap il anunta ca dreptul la replica i-a expirat. Isi pusese mainile in cap, dar acum cei patru il rasturnasera cu tot cu scaun si il loveau cu picioarele in zonele descoperite, nu foarte puternic, nici foarte des,dar tintind si gasind mereu noi zone pe care Eusebiu nu le putea proteja. Cand se oprira, cel cu cicatricea pe obraz, il scuipa si-i spuse pe cu o voce groasa si inceata, aproape languros “Ai scapat ieftin de data asta. Du-te la politie si data viitoare te fac file!”     

Oricat de mult ii detesta pe cei patru, simtea ca ceea ce i s-a intamplat era de fapt opera lui si ca cei patru fusesera doar niste mesageri, demoni creati de propria lui frustrare imbuteliata pentru prea mult timp. “Ce-ar face Durden din Fight Club?”, se intreba, dar durerea era prea recenta si reala ca sa isi continue sirul gandurilor. Isi plimba limba pe deasupra dintilor si vazand ca sunt inca acolo, avu un impuls greu de stapanit, acela de-a-i spune calaului “vorbe goale! Inca mi-e cald si bine cu dintii in gura”. Avea de foarte multa vreme acest instinct de-a-i contrazice si-a-i provoca pe toti; era un automatism, il exersase prea mult si des, iar acum, pentru a-l nega si stapani, simtea ca investeste foarte multa negare de sine. Reusi totusi sa taca…

In linistea ce persistase si dupa bataie, o melodie acompaniata de un bazait repetat ii facu pe toti sa tresara:  telefonul lui Eusebiu suna si cand recunoscu tonul de apel, incerca sa se ridice, dar unul dintre batausi ii apasa pieptul cu talpa tinandu-l la podea. Nadia suna… In disperarea pe care o simtea, isi imagina alte scenarii sumbre, prinse piciorul ce-l apasa, il impinse cu ambele maini si sari in picioare, cu intentia de-a-si lua telefonul inaintea celor patru.  Dar cand se ridica, avu trei surprize. Prima fu vocea lui Marcel, raspunzand apelului “Da, iubito” a doua, aproape concomitent, o durere imediata, sufocanta care-i dadu de inteles ca probabil avea coaste rupte, iar a treia fu perechea de maini care il imbrancira din lateral, atat de puternic incat cazu din nou la pamant, total bulversat, alunecand pe podea “Stai acolo sclavule! Sau mai vrei sa-ti servim un rand de bocanci?!”si cei patru iesira fara sa mai priveasca inapoi.

In tot acest timp, Marcel isi continua conversatia telefonica in mod natural, ca si cum intr-adevar ar fi cunoscut-o pe Nadia dintotdeauna. Durerea lui Eusebiu incepea sa se intensifice si respiratia era tot mai greu de  mentinut, dar cu toate acestea se ridica din nou si se napusti la masa prinzandu-se de bancheta si ajutandu-se cu toata puterea sa se aseze. Spuse apoi cu o voce provenita mai mult din gat, precum a unui octogenar suferind: “Da-mi telefonul! Unde e? I-ai spus ca sunt aici?”

“Nu, a inchis dupa primele cateva secunde. Speram sa nu sune din nou in timp ce ma prefaceam ca vorbesc”

Luandu-si telefonul, Eusebiu o suna imediat pe Nadia, dar cand ea raspunse, vocea lui Eusebui era inca atat de schimbata de lipsa de aer, incat Nadia nu-l recunoscu inchizandu-i telefonul in nas si, dupa cum Eusebiu banuia, nici nu va mai raspunde apelurilor de pe numarul lui, crezand probabil ca cineva ii furase telefonul.

Cateva minute mai tarziu, dupa ce-si reluase conversatia cu Marcel, urechile incepura sa-i vajaie, zgomotele erau toate foarte infundate si se trezi intr-un pat imbracat in cearsafuri albe, el insusi imbracat intr-o camasa lunga si alba, inconjurat de pereti albi. Pe tavanul alb, neonul alb radia o dara groasa de culoarea laptelui, care albea insasi umbra pe care tubul o lasa pe tavan. Afara, incadrata in ramele albe ale ferestrelor, cerul era complet alb, iar zgomotul avionului alb, care-l trezise, se pierdea in departarea alba si Eusebiu stia ca ar fi vazut o linie alba in urma lui, daca norii albi nu ar fi umplut tot vazduhul. . Doi oameni imbracati in alb, stateau aplecati asupra mesei albe de langa patul lui si discutau ceva aratand inspre fisa lui de aceiasi culoare. Ii spusera ceva pe un ton binevoitor si incurajator, dar el auzise “alb, alb, alb”.

„Vreau sa merg la baie. Unde e baia?”  intreba Eusebiu ridicandu-se in coate.

Unul dintre cei doi ii adusese o pereche de slapi albi, pe care Eusebiu o incalta si tinut de sub brate de ambii oameni in alb, isi dadu seama ca fara ei n-ar fi fost in stare sa faca doi pasi. Vazu ca in urma lui venea si o bara verticala, ca un cuier mobil, de care atarna o punga ce era conectata de bratul lui stang de un tub cu ac in varf. Cand usa alba a baii se deschise, vazu ca si inauntru totul era alb si incepu sa vomite, inainte ca cineva sa aiba timp sa ridice capacul alb al wc-ului.

Dupa ce se intoarse inapoi in pat, incerca sa-si imagineze alte culori si isi aminti de drumul pe care-l facuse prin padure in incercarea de-a o gasi pe Nadia, dar toate culorile deveneau albe si iar albe. Si Nadia era imbracata in mireasa…

Mai tarziu, cand starea i se ameliora, afla ca fusese internat la spitalul Rudolfiner Haus din Viena, unde fusese adus in coma, in urma unei hemoragii interne operata necorespunzator de medicii din Romania si provocata de bataia celor patru, care ramasesera neidentificati. Fusese vizitat de parintii si fratele lui, iar acum ca starea lui se imbunatatea, urmatoarea vizita, programata pentru Joi (nu stia cat mai era pana atunci) urma sa coincida cu externarea. Toate aceastea i le spuse singurul doctor care vorbea romana si pe care il rugase insistent sa-i aduca urgent o revista cu benzi desenate. Misiunea reveni unei asistente de varsta mijlocie, dolofana, de-o delicatete desavarsita si mereu binedispusa, care ii aduse “Alba ca Zapada” in varianta germana si el incepu sa rada, dar totusi revista era colorata! Privind-o pe Alba ca Zapada, observa ca e imbracata si in gALBen si ALBastru.

Isi ceru telefonul si dupa ce-l primi, verifica mesajele din drafts, dar vazu ca cineva le trimise deja catre Nadia, pentru ca erau acum toate in “mesaje trimise”. Eusebiu scrise inca unul pe care il trimise in mai putin de 10 de secunde “mi-am revenit, adio Nadio!” Dupa cateva clipe, auzi tonul standard de sms al propriului telefon “T-dd, t-dd”: trimiterea esuase. Isi dadu seama ca e in Austria si ca trebuie sa formeze 0040 in fata numarului, dar cand sa o faca, asistenta intra in camera si ii spuse cu un zambet binevoitor “vor zwei Wochen, haben Sie dieses Brief bekommen. Es ist von die Fraulein Nadia; kennen Sie sie?“ Cand Eusebiu auzi numele Nadiei si vazu plicul alb in mana asistentei, intelesese imediat si se rasti la ea din pat, in engleza „give me, give me!“

Sfarteca nerabdator plicul si incepu sa citeasca:

„Eusebiu, am aflat de la fratele tau ce ti s-a intamplat acum doua zile si imi pare foarte rau… Probabil ca vor mai trece inca doua zile pana cand iti voi trimite scrisoarea asta si alte cateva pana o vei primi, dar dupa cum am auzit, esti inca inconstient si va mai dura cel putin o saptamana pana cand vei fi externat, deci adresa e corecta... Starea pe care o am acum, nu ma lasa sa-ti compun un mesaj foarte bine legat si s-ar putea ca ceea ce citesti in acest moment sa fie prima sau a zecea varianta. Nu vei sti niciodata, la fel cum nu vei afla niciodata ce fel de sentimente traiesc in mine. Mi-ai spus mereu ca imi provoc singura o stare de nostalgie de unde vreau sa te exclud, dar te-am asteptat mereu sa-mi readuci setea de viata. Am incercat sa te iubesc, dar tu mi-ai intins un covor de frunze peste gropi de psihologie inversa! Ma provocai sa te contrazic, vorbindu-mi despre cat de influentabila sunt, dar de-abia cand te contraziceam iti confrimam acuzele. Prefer sa-ti spun ca accept viziunea ta asupra lucrurilor si ca-mi pare rau ca ai avut asemea revelatii care te impiedica sa traiesti cu adevarat; sunt convins ca provin dintr-o suferinta adanca pe care n-as intelege-o oricat de bine mi-ai explica-o. Oricum, eu presupun ca vrei sa pastrezi suferinta asta doar pentru tine, sa ti-o atribui in stare nefiltrata, originala, unica, proprie, inexplicabila, ca sa poti sa-ti mentii aroganta asta a omului forjat in durere, ce-i priveste pe ceilalti cu mila si condescendenta. Dar ma sufoci si oricata dreptate ai avea, motivatia ta pentru a impartasi revelatiile durerii, sau, in aceiasi masura, de-a nu le impartasi cu sinceritate, e supusa unor capricii mult prea umane ca sa fie cu adevarat valoroasa pentru lumea celor vii. Iar frica, in cazul tau frica de-a muri singur si neauzit, este regenta care determina toate formele tale taioase de exprimare si tentativele de-a-mi fi infidel de care am aflat. Tu filosofezi fiindca simti ca ti-au ars puntile si incerci sa ma faci si pe mine sa inghit din cenusa ce-a rezultat, dar eu sunt tanara, Eusebiu, tanara! Inca sunt indreptatita sa-ti refuz cenusa si sa ma hranesc cu speranta! Si voi vedea in ochii iubitului meu viitor bucuria bucuriei mele, cu lumea intreaga asigurandu-ne fundalul muzical! Iar daca o fi sa vreau sa fug din nou, atunci voi fugi si ii voi gasi pe altii si pe altii, dar voi simti foc, nu cenusa, Eusebiu… Mi-am schimbat numarul de telefon si te-am sunat inainte sa o fac, dar a raspuns altcineva, probabil ca ti-ai pierdut telefonul. N-are importanta, Asta e mesajul meu de adio, faptul ca ti-l trimit in aceste circumstante e doar o coincidenta.

Nadia

P.S. Inainte sa plec, am aflat si ca te-ai culcat cu Laura, care se fute cu tot ce-i provoaca mila, sper ca te-ai simtit special!”

Eusebiu intelesese: Nadia aflase de Laura si fugise din oras imediat dupa. Tot ce-i scrisese mai sus, era un non-sens general. Dar de ce nu-i spusese?? Ar fi putut s-o asigure ca a fost o greseala stupida, pe care o facuse pentru prima si ultima oara. Oricum, era clar ca inca il mai iubeste si ca nu il inselase cu nimeni, asa cum banuise la inceput. Mersese intr-adevar la vara ei, in Cluj, unde probabil ca mancase inghetata plangand si scriindu-i mesaje pe care le salvase in drafts. Cat de stupide i se pareau acum toate banuielile lui si tot dramatismul. Ce esec al ratiunii!

Urmatorul mesaj pe care-l trimise, avu ca raspuns in mai putin de un minut:

“Da, vin si eu Joi!”

related species

Another family

When an individual discovers that his most intimate ideas had already been expressed by the art (either writing, painting or music) of a long gone artist, a revelation occurs which is hard to put into words… a noble soul will experience love for himself and for his fellow ancestor, for mankind’s highest and loftiest legacy and he will be thankful for having had the privilege of sharing a glance into such exclusive ideas. It proves to him that the thinking human will never be alone in his ambition for a godlike vision. Distant echoes will always accompany him, encouraging the search for the truth to go further and further. In his turn, the thinking individual hopes that his own search will echo through generations to come. It is as if one would hope to reach the rightful pursuer of humanity’s greatest treasure hunt, an inheritance which is bestowed only upon a selected few and occupies a dimension which is far more select than the basic instincts and goes beyond any blood relations. This is real love, out of which all love is born.

A marketer or philistine will not rejoice in the discovery that others have had the same idea as he has just had. He will hate the creator for being so precocious and himself for being too late in grabbing all the glory and profit. If the majority is ruled by this base desire to posses, to own exclusively and to find shortcuts over graves towards their petty, gregarious ambitions, then their monstrous propaganda for their future generations will render such virtues as patience, loyalty or reverence as foolish defects. In the end, even love will live inside a pill… which they will be happy to sell.

2 Fathers

If I were to argue that reproduction is in a way, the human’s ambition for immortality and the fathers want to see in their children a better version of themselves, than the creator, as a human, probably has the same ambition on behalf of his father, namely God. His legacy is of a divine nature and it is the only one which keeps God hoping that we will soon join Him… I guess His own immortality feels like a burden when He experiences it all alone. 

Răzbunarea muierii

Muierea să pusese să tchicăzască dosoia, numa că iejile de care bărbatu-so i-o zâs să nu să atingă, ierau împrăştiate pă tătă masa şi nu putea să strecoare cârpa tare bine printre iele. Câte o iaga iera aproape goală, maxim doi deţii, alta iera plină otchi şi tare ar fi năzuit să ieie şi ie o duşcă, numa că aşe s-o înţăles cu bărbatu-so că fiecare-şi cumpără băutura din penzia lui, ş-apoi iel, cum o fost perceptor pă vremuri, căpăta mai mult. Ie şi-o gătat băutura Marţa trecută şi nici Floriţa nu o mai tchima pă la ie de zgârcită ce iera. Iera Miercuri si poştaşu ar trăbui să vină răspoimâine, da şi lu bărbatu-so i-o ajuns tărzâu penzia. O vinit ieri, şi ar fi trebuită să vină Luni. Să gândea că dacă n-a vini răspoimâine, atunci Sâmbăta o’ Duminica bistoş nu ajunje şi să nădăjduia deja unde să steie în biserică, ca să să puie lângă o muiere ce ua tchiema pă la ie după slujbă.

Cu aiestea gânduri, tăt mojmondea în stânga-dreapta şi o prins-o noptea acole.

Gligor, bărbatu-so, să apropia de casă dinspre bufet şi văzând că arde lumina, s-o strecurat pă lângă gard ca să vadă ce face muierea. Cand o vazut-o umblând dintr-un colţ în altul, vorovind sângură, iară în laboş văzu raţa pă care o tăiat-o, că iera încă necoposlită, primul lui gând o fost “mânce-te ameţala, nu te-oi arunca io feieş in fântână!?” Numa’ că iera aşe de bat încât şi-o imaginat că dacă ar fi încercat aşe ceva, bistoş ar fi căzut iel primu’.

Gligor o reuşit să urce tăte treptele, numa’ că s-o împiedicat de prag şi-o dat cu capu de jeamu uşii pă care l-o spart şi de-abia o scăpat să nu-şi taie grumazu’.

Muierea s-o spăriet mai mult de bubuitura decât de sânjele lui Gligor care o suduia în timp ce ie îl târa spre pat cu spatele, ţinându-l de subsioare. Călcâiele cizmelor de gumă lăsau o dâră de tină pă care muierea ştia ca a trăbui să le tchicăzască pâna dimineaţă, împreună cu dosoia, raţa si cizmele. Obdielele lui Glibor ierau imbibate în nămol, din cauză că, aşe cum chiar iel o recunoscut mai târzâu, s-o abătut de la cale şi-o intrat într-o mlaştină. Cu obdielele ce împuţau tătă casa în mâini, muierea încercă să-şi şteargă sudorea die pă frunte, da’ mânecile nu-i ierau bine sufelcate, aşe ca o mărs să-şi reazăme fruntea de un ştergar pă părete. Acolo, cu capu’ liptit de părete să gândea dacă să arunce obdielele o’ ba. Din pat, Gligor să răstea la ia, da’ nu putea zâce nimic limpede in afara de “mnezo”.

“Ţâne-ţ gura, muşte-te muştele!” îi zâse muierea care deja aruncase obdielele pă foc şi dădea pe gât in jos rachiul din iaga cea mai plină. Mai ierau patru ieji si pâna în tri ceasuri le va fi gătat pă fiecare in parte.  

Următoarea zi, Gligor să trezi cu uătchii rosi si pumnii încleştaţi…       

Baby

It was August, at noon and a life form had just awakened. It ate its way out of a slimy cocoon, which was stuck to a rock and had been keeping the life form captive for more than 15 months

When the life form started gnawing through this placenta, hunger was understood for the first time and calming it, felt like the first and foremost purpose. Because it was eating greedily with its head down, the birth made the life form fall to the ground through a hole which it had carved at a height of more than 4 times the length of its body. It had time to chew twice more through the entire fall to the ground.

Once there, it struggled, twisted and turned, gnashing its emerging teeth, still not being able to open any of its eyes. The life form took a bite at the dust, but as it swallowed it, understood that the dust will never be a remedy for its hunger and at that point, taught itself not to bite through the dust ever again. Crawling back to the rock, the life form tried to climb it and realized to its satisfaction that it was now crawling upwards, closer and closer to the sweet smell of its old cocoon. The cocoon however „came to life” and was also trying to crawl away, alarmed by impulses from her nervous system. She had been numb until the desperately hungry newborn finished carving its birth hole. Now, however, the pain was growing terribly strong because of a very sensitive network of nerves which was spreading through all of her mass and alarmed it that her very existence was at stake. But she could not move fast enough …  

With every bite, the newborn life form developed more and more into a male and by the time he had eaten the last piece of the agonizing cocoon, he could already open one of his eyes. Just in time to see where he came from! Now, this secret was to be lost inside of him.

The world did not surprise him, he did not marvel at the life and the colors that he had started to observe around; from the very moment he had gained his eyesight, he grasped in his own particular way, the whole of the nature itself. It was a something he felt very content to be part of, accepted thoroughly and was planning to take advantage of, in some way he did not yet know. He just had a very strong feeling about its usefulness.

As he began his journey, the life form could barely walk, but soon enough, his feeble feet struggled to carry him places where his strong jaws would chew to strengthen the feet. When the feet became strong enough, he could choke more than 5 other life forms at the same time, while his ever so powerful jaws were chewing through the previous captures. Hunger had stopped, but the memory of it was enough to make the life form eat beyond the point of saturation and he also started making provisions in a cave he had found. At first, he was dragging the captures over a rocky surface and some of them were getting stuck; their bellies were getting cut in the sharp and pointy rocks and their bowels were getting wrapped around the next rocks on the way. Because they were emptied of their contents, carrying the captures, was seldom a good investment of energy. He was about to stop doing it, but he last meal had given him enough strength to open more eyes and the last few were at the back of his head, so he soon learned to avoid dragging the captures over the rocks and found coordination.

Everyday he would find a new life form, a new taste and a new power of his own. It wasn’t all about hunger anymore… Once, when a few of the trees had burned because of the heat, he even tasted the slightly fried meat of the fire victims, but he was not satisfied and resorted again to capturing them and eating them raw. After a while, he had stopped choking them altogether because he had found that the taste was altered when he did so. He would best enjoy eating them all alive, feet first and although the struggle would sometimes leave marks, the taste of the capture’s adrenaline rushing through its blood, aroused him and also brought with it a strange reminiscence of ancestral instincts.  

Before he had left his cave and the mountain, he had eaten more than eight hundred fifty life forms, but it had been a very long time since he had found any new type of captures or tastes, so his curiosity and new sensations were experiencing a new type of hunger that he was bound to obey.  

hungry?

I didn’t make omelet this morning because I had dreamt that the whole Universe is an egg falling from the butt of a proud hen in a bigger universe and the whole time we recorded until now is halfway of the egg’s fall. Later on, giants made of countless galaxies, were playing squash against the east wall of the universe in order to help it hatch faster. Earth found itself in a sparkle of the chicken’s eye as the hatchet cut off its head. Humanity was sliding down a rollercoaster of blood splashing out of the chicken’s headless body and on their way down, they were still fighting each other. As the blood finally settled in a puddle, we have found the general love and harmony we had been longing for since the time Empedocles defined them. In my dream, blood indeed, had to be spilled in order to find peace. 

Frankenfrog

Sometimes, when the sun hits the smooth surface of the lake, casting its rays among the waterlillies,

Ipocriti vechi si noi

Ipocrizia 

O fi revarsand dintr-o inima adapata peste masura la izvorul umanitatii ce nu se poate autocontine? Sau poate din mandria de-a crea o expresie exacta si digerabila pentru sentimentul general? Poate e o rasa care se perpetueaza precum mutatiile unor specii si se permanentizeaza cand acele mutatii sunt benefice pentru supravietuirea speciei...

Ipocrizia nu exista fara puterea intuitiva a ipocritului care se activeaza pe fondul unei convulsii populare, a unei indignari inoculate si programate, pe care acesta are puterea sa o sesizeze si sa-i devina partizan in timp record; Ipocritul model se aliaza si aliniaza in mod natural, devenind vocea impunatoare, ce stabileste atitudinea potrivita in legatura cu nedreptatea cutare sau cutare. De cele mai multe ori reuseste asta, dand dimensiuni fantastice insemnatatii subiectului pentru intregul curs al umanitatii. 

Oricare ar fi cauza pt care "lupta",  cuvintele mari si actiunile potrivite pot sa insemne pentru ipocrit scandurile lipsa ale unui pod ce leaga anonimatul de leadership. Si acesta intuieste asta atat de bine, incat trece poate sa sara din pielea lui direct in pielea altora, fara empatia intermediara. Sau sa devina un expert in finalitatea unui fenomen caruia nu-i cunoaste inceputul si natura ciclica... Si e cu atat mai convingator incat s-a convins si pe el insusi!

Problemele sunt acum globale, responsabilitatea individului care nu-si cunoaste nici vecinii de scara, se intinde peste mari si tari. Daca mananca inghetata, trebuie sa o faca cu un sentiment de vinovatie, gandindu-se la cei din Africa. Friptura are un gust de crima! Daca homosexualii prea declarati ii provoaca repulsie, e clar ca el are o problema psihica, la dus va canta o piesa cu 1 minut mai scurta, sting becul de ziua Pamantului (oricum ii plac lumanarile si lampile pe gaz) 

Dintre cele mai mari ipocrizii raspandite vreodata, il citez cu dezgust pe Gandhi "fii schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume" sau "doar eu sunt de vina ca lucrurile merg asa cum merg". Autoasumarea unei asemenea importante iti da sentimentul de factor decisiv, alimenteaza ipocrizia la maximul, pompeaza atmosfere in piepturile activistilor imbatati de aere si legitimizeaza discursurile politicienilor. Daca umanitatea se va schimba vreodata, schimbare va fi un efect si nu o cauza! Pe fondul izolarii cotidiene a individului pe propria-i insulita in deriva, indemnul lui Gandhi are o vadita tenta de cinism... Ia nu mai da tu vina pe cei din vaporul de lux ca nu-ti arunca o scara sa urci la bogatiile si cunoasterea lor, gandeste-te cum sa-ti folosesti pomul de pe insulita ta, ca sa construiesti o casa, un vapor al tau si sa lasi ceva urmasilor tai! 

Ipocritii sunt zidari. Inalta mereu, neobositi, ziduri. Creaza o zona tampon intre om si supraom. Si primul nu va avea cum sa invete de la ultimul pentru ca amandoi vor vorbi mereu cu peretii.

Inspre rasarit

Furtuna tocmai trecuse… Acum pe strada era liniste, copacii isi intinsesera bratele parca pentru a se imbratisa peste aleea umeda, strabatuta de o dara lunga de lumina, ce era aruncata si intinsa la nesfarsit de felinarele aliniate soldateste de-o parte si de alta a ei. Adieri timide ale vantului mai scuturau frunzele incovoaite de picurii ploii, iar gazele iesisera din adaposturi si roiau din ce in ce mai jucaus in jurul piloanelor cu coifuri de foc. Una cate una, luminile caselor din imprejurimi se aprindeau, iar oamenii ieseau timid la geam, cautandu-si semenii din priviri; nimeni nu mai vroia sa doarma, era parca impotriva firii, acum ca noaptea urlase atat de amenintator. Si chiar daca tacuse de ceva timp, toti erau convinsi ca putea sa se revolte din nou, pentru orice alta pricina, necunoscuta vreunui suflet pamantesc. Nelinistea a durat cam un ceas, timp in care unii se gandeau ingrijorati la recoltele lor, altii la rudele lor de pe mare sau la cei care se aflau aproape de albia raurilor ce la fiecare ploaie mai abundenta isi ieseau din matca ca sa devoreze si sa inghita totul. Dar cum ploaia si vantul pareau ca incetasera, luminile incepura sa se stinga, ca si cand natura soptise sufletelor sa faca liniste… Cand in spatele ultimei ferestre se cufunda intunericul, greierii de august isi reluara cantecul lor monoton, iar luna reusea sa aprinda norii noptii doar cu un varf.

Doi ochi flamanzi priveau infinitatea de ochi ai cerului, deslusind din ce in ce mai usor fapturi negandite, ce pareau a fi gata sa se napusteasca in orice moment de pe cer si sa nimiceasca totul; licarul subit al stelelor cazatoare ii smulgea de fiecare data o exclamatie admirativa desi vasuse atat de multe paturi de astre, in atatea nopti pe care le-a asteptat atat de rabdator sa albeasca! Se simtea pironit acolo, fara nicio sansa de a se ridica si prin mintea lui fulgerase gandul ca pamantul de sub el era un infam magnet ce putea fi invins; inca nu stia cum. Locul pe care statuse intins pe intreaga durata a ploii, era cu siguranta mai uscat decat oricare altul cat ai fi vazut cu ochii, capul pletos ii era ud, iarba pe care o turtise ii increstase semne ciudate pe spate, picioarele ii erau furnicate de amorteala unei imobilitati prelungite, il cuprindea un frig ce-si sapa drumul din ce in ce mai adanc in oase. Deodata, asa intins pe spate, isi misca bratele si picioarele ca si cum ar fi vrut sa descrie un om Vitruvian animat si incepu sa rada multumit. Dupa lungi ezitari, se ridica pe coate, apoi in picioare si privi in jur. Isi vazuse propriul contur in iarba si incerca sa-si faca umbra sa se intinda perfect peste forma pe care si-o desenase acolo; nu reusi... Cand arunca ultima privire inspre cer, i se paru ca vede o poarta uriasa, iar de-o parte si de alta a ei, nimic altceva decat zabrele. Peste tot imprejur, se desfasurau mici ochiuri de apa, unele poate reflectand bucati de constelatii, altele adapostind imaginea feerica a stelelor care se inveleau si apoi se dezveleau de nori; isi spusese ca, de atunci inainte, va renunta sa se priveasca in oglinda…

Stratele Unite ale Americii

I guess it is a bit cruel what happened to the non-Americans who have been fed American culture. Romanians of my generation especially have had it very very rough, cause they have been 8-9 when the communism ended and were raised with American role-models, missing their nation's. Of course we all wanted to move to America.

The dangers of dying

I was watching myself turn into a dot, through the eyes of a ladybug which launched itself from the tip of my finger, in a vertical flight. 

Why are people more terrified by the Apocalypse than by their own deaths? The end of the whole world would mean that the hope of returning into another form back here, would be pointless. The death of one, bares a slight possibility of recurrence.

I've got a common identity with this world; my capacity of understanding or imagining things in it, can be stretched to the point where my senses are convinced that I share a common vision with any living or non-living thing.
Now, for instance, I imagine myself falling down as a raindrop and splashing into a puddle of other raindrops. I've become the whole puddle where a kid jumps in with both feet, disintegrating the watery mass, bringing us raindrops closer to our original form. For a moment, my self awareness increases, but it only lasts for as long as the flight. Landing onto the ground, the puddle reforms around me and I get stuck there, subject to the common laws of all raindrops in the muddy puddle.

Can I hope and pray that the Sun will send me back, up in the sky? I will rush towards the cloud which will make me come back raining on orange trees, then linger on their leaves for as long as I can, before sliding down onto the beautiful people who are dancing with the rain and wouldn't mind my embrace...

I have once wished for a world of pure joy, then for a world of pure individual purpose, then for a network of consciences of pure joy and strong purpose, which could all see each other from outside of their own network, then I understood that wishing is playing with powers which are beyond my earthly grasp and finally I understood that a conscience capable of wishing is the gift itself.



For when a ladybug dies, the end of the world has happened...

cine rade la urma, scrie istoria!

Imi propun sa scriu ceva amuzant.
Ceva la care sa rada si copiii si adultii cu toti dintii. Si sugarii si batranii, deoportriva fara niciunul.

Buuun, as incepe printr-un indemn: imagineaza-ti doua maini care ies din ecran si te gadila "la" sub ambele brate.
Daca nu reusesti sa-ti imaginezi, fie te gadili singur, fie inchide postarea asta ca n-am nevoie de cititori ca tine!
Rog pe cei care au inceput sa rada imaginandu-si mainile sau gadilindu-se singuri, sa sara peste paragraful de mai jos, hahaha, hihihi, multumesc :)) :)) :))

PENTRU CEL CARE NU RADE SI PENTRU CEL CARE REFUZA SA SE GADILE:
Nu esti bineveniti aici, ancora cu care te-ai infipt in realitate te trage de fapt de gat in jos, in umilinta concreta a Pamantului. Daca nu incepi sa razi atat de tare incat sa scuturi lantul ancorei, viermii vor urca din pamant pe lant si iti vor consuma obrajii si buzele serioase, lasand loc unui ranjet cu toti dintii


CELUI CARE RADE, FIE DE LA INCEPUT, FIE DUPA CITIREA PARAGRAFULUI DE MAI SUS:

Heeei, sa trecem la amuzameent! :))

Primul experiment:
Ne imaginam un liliac si o guma de mestecat in cadere libera spre capul unei grase cu parul cretz si voluminos.  Poate guma fusese mestecata chiar de liliac...Ce facem dupa ce guma si liliacul aterizeaza in parul  grasei cretze? Scoatem un sprei de tantari si o bricheta si dam cu un jet de foc ca sa alungam sobolanul zburator sau... sa il prindem in mrejele gumei topite, dupa caz. Daca liliacul zboara tipand cu peruca in flacari, iar tu incepi sa vezi niste bulinute rosii si verzi cu albastru, transformandu-se in stelute inseamna ca ai fost lovit. Cazi in urma pumnului pe care ti l-a aplicat grasa si te mai si huiduie lumea de pe strada.
Primul experiment n-a reusit, ok... nu-i graba, cine rade la urma, scrie istoria!


Al doilea experiment:
Intr-o vara, unui om al strazii, incepe sa i se para ca lumea se leagana in ritmul pasilor pe care ii face. In fata lui, cat vede cu ochii, totul danseaza aievea. Mai mult, are impresia ca apasa Pamantul atat de tare incat il scufunda cu un picior si-apoi il contrabalanseaza cu altul. Incearcand sa-si tina un echilibru cat de cat, se napusteste pe toti oamenii si pe toate lucrurile care ii apar in cale, provocand dispret, teama si manie, dar ceea ce-l surprinde e ca dupa cateva sute de metri, cineva asupra caruia se aruncase cu bratele intinse, il imbratiseaza pentru cateva momente magice... Atunci, incepe sa auda si muzica in ritmul careia pasii lui ii balanseaza Lumea, iar dansul muzicii nu poate fi decat balet, e atat de imbatator pentru simturile lui, incat ii da impulsuri irezistibile. Varfurile picioarelor ii picura delicat peste caldaram, luneca pe bulevard strecurandu-se acum printre toti si toate, imaginandu-se prea fragil pentru a mai fi atins sau a se atinge de ceva. In pasii saltati, ii lasa pe toti uimiti, admirandu-l cum isi croieste calea si parand singurul om din oras care stie unde duce drumul lui. In fata garii, se opreste in varful piciorului stang, se roteste 180 de grade si se aseaza ca si cum ar fi repetat asta de multe ori sub indicatiile unui regizor. O punga, un praf argintiu, Noapte Buna!

Va urma...