Vreau sa demitizez o idee: anume ca noi, ca si spirite vom lupta pentru evolutie in spatiul asta restrans, numit Pamant, pana cand ne vom desavarsi si vom fi alipiti unui Spirit Suprem, care ne asteapta, ca pe niste copii rataciti sa ne intoarcem la el.
Unii filosofi spun ca Dumnezeu nici nu stie ca existam, motivandu-si teoria printr-un apel la logica simpla: daca Dumnezeu a fost intotdeauna perfect, cum sa inteleaga sau sa perceapa imperfectiunea? Nu e vorba ca nu-i pasa, dar nici nu stie ca suntem aici. E apanajul nostru, al imperfectilor sa ne amintim si sa tindem inspre El. Daca admitem ca Dumnezeu a fost vreodata imperfect, atunci putem presupune ca este inca perfectibil... ori Dumnezeu, Perfectiunea, Absolutul, Infinitul si alte concepte marete, (mai mult sau mai putin calauzitoare pentru noi) sunt prea abstracte ca sa fie supuse Ratiunii. Ele trebuie venerate in mod naiv, simtite asa cum simti iubirea neimplinita dar mereu aproape; cand oamenii le-au rostit pentru prima data, asta le-a fost menirea: sa umple acel ceva din noi care are nevoie de lucruri de netagaduit... de imaginea idealizata cu toata puterea si resursele pe care mintea ta poate sa le nascoceasca fara a admite vreun semn de intrebare...
Tie daca n-ai fi avut televizor si net, ti-ar fi pasat de incalzirea globala, de copiii din Africa, de razboiul din Orientul Mijlociu? Poate nici acum nu-ti pasa, caz in care macar stii ca exista si alegi sa nu-ti pese... dar daca ai trai pe o insula cu vegetatie luxurianta, unde toate lucrurile de care ai nevoie exista din abundenta si anuleaza insasi nevoia, unde iubirea e gratis si fara sfarsit, unde nu simti trecerea timpului pentru ca n-ai de ce sa-l masori, unde surprizele placute se tin lant, unde sufletul tau se deschide nesfarsit doar pentru a putea cuprinde tot mai multa bucurie, unde nu conteaza daca uiti ca ai fost fericit si nu-ti faci griji pentru maine, unde devenirea isi pierde orice sens pentru ca exista doar un perpetuu acum care se desfasoara perfect, ai vrea sa stii mai mult?
Dumnezeu nu e empatic... nu e gelos, nu e razbunator, nu ne iubeste, nu ne uraste, nu e batran, nu isi pierde rabdarea, nu asculta rugaciuni si cantece, oricat de frumos ar suna...
Ii merge prea bine ca sa-si faca timp pentru a inventa timpul pe care sa si-l piarda cu noi... Eu sper sa-i mearga la fel de bine si tare as vrea sa imi mearga si mie la fel candva cand n-o sa stiu ce zi este si de ce ma simt din ce in ce mai bine...
