Anonimul

Cu fereastra inspre rasaritul tacerii

  Furtuna tocmai trecuse… Acum pe strada era liniste, copacii isi intinsesera bratele parca pentru a se imbratisa peste aleea umeda, strabatuta de o dara lunga de lumina, ce era aruncata si intinsa la nesfarsit de felinarele aliniate soldateste de-o parte si de alta a ei. Adieri timide ale vantului mai scuturau frunzele incovoaite de picurii de ploaie, iar gazele ce iesisera din adaposturi roiau din ce in ce mai jucaus in jurul piloanelor cu coifuri de foc.
  Una cate una, luminile caselor din imprejurimi se aprindeau, iar oamenii ieseau timid la geam, cautandu-si semenii din priviri; nimeni nu mai vroia sa doarma, era parca impotriva firii, acum ca noaptea urlase atat de amenintator. Si chiar daca tacuse de ceva timp, toti erau convinsi ca putea sa se revolte din nou, pentru orice alta pricina, necunoscuta vreunui suflet pamantesc. Tot tumultul a durat cam un ceas, dar cum ploaia si vantul pareau ca incetasera, luminile incepura sa se stinga, ca si cand natura soptise in sfarsit sufletelor ca pot sa faca liniste… Cand in spatele ultimei ferestre se cufunda intunericul, greierii de august isi reluara cantecul lor monoton cu masuri matematice, iar luna aprindea norii noptii doar cu un varf.

  Doi ochi flamanzi priveau infinitatea de ochi ai cerului, deslusind din ce in ce mai usor fapturi negandite, ce ii pareau a fi gata sa coboare in orice moment de pe cer si sa isi ceara locul cuvenit printre restul vietatilor; el, cand observa licarul subit al stelelor cazatoare scotea de fiecare data o exclamatie admirativa, desi vasuse atat de multe paturi de astre, in atatea nopti pe care le-a asteptat atat de rabdator sa albeasca.
  Se simtea pironit acolo, fara nicio sansa de a se ridica si prin mintea lui fulgerase gandul ca pamantul de sub el era un infam magnet ce putea fi invins; inca nu stia cum. Locul pe care statea intins era cu siguranta mai uscat decat oricare altul cat ai fi vazut cu ochii, capul pletos ii era ud, iarba pe care o turtise ii increstase semne ciudate pe spate, picioarele ii erau furnicate de amorteala unei imobilitati prelungite; il cuprindea un frig ce-si sapa drumul din ce in ce mai adanc in oase. Deodata, asa intins pe spate, isi misca bratele si picioarele ca si cum ar fi vrut sa descrie un om Vitruvian animat si incepu sa rada multumit. Dupa lungi ezitari, se ridica pe coate, apoi in picioare si privi in jur. Isi vazuse propria-i urma in iarba si incerca sa-si faca umbra sa se intinda perfect peste forma pe care si-o desenase acolo; nu reusi... Cand arunca ultima privire inspre cer, i se paru ca vede o poarta uriasa, iar de-o parte si de alta a ei, nimic altceva decat zabrele. Peste tot imprejur, se intindeau mici ochiuri de apa, unele poate reflectand jumatati de constelatii, altele adapostind imaginea feerica a stelelor care se inveleau si apoi se dezveleau de nori; isi spusese ca, de atunci inainte, va inceta sa se mai priveasca in oglinda…

  Trecuse de mult de miezul noptii cand hotari sa se indrepte inapoi spre casa, sa urce scara de zidar, de pe care a coborat de la al doilea etaj al casei lui, imediat ce maica-sa ii spusese “noapte buna” si inchisese usa de la camera. Isi aminti sa fie atent pentru ca scara era murdara pe partea ei stanga, de cand tatal lui scapase vopseaua cu care ii dichisea casuta din stejarul pe care il cunostea la fel de mare inca de mic copil. Se simtea ca si cand tocmai se trezise dintr-un vis, umbla buimac, nu mai recunostea nimic din jurul lui… dupa alti cativa pasi isi dadu seama ca fusese intr-adevar doar un vis. Pe el nu-l chema Titus, de fapt nu mai era sigur care e numele lui, nu avea unde sa doarma in acea noapte si nici in noaptea ce urma sa vina, parintii lui erau demult uitati sub narcisele aruncate peste pamantul din cimitirul unui orasel inbatranit, pe care il parasise fara sa priveasca inapoi.

  Trecea prin fata cladirilor studiindu-le forma, incercand sa puna pe fiecare un sablon stiut doar de el si se pretindea de fiecare data scarbit de prostul gust care se desfasura in fata ochilor lui; arunca mereu critici acide la adresa constructiilor moderne si pentru asta ii fusese destul sa studieze istoria ilustrata a catorva modelele arhitectonice ale grandioaselor cladiri antice ca sa creada justificata supunerea tuturor constructiilor contemporane acelorasi pretentii de grandoare, estetica si sens... Tuturor care aveau rabdare sa-l asculte, le spunea, de fiecare data sub un alt nume, dar cu o convingere de nezdruncinat, ca lucrurile care nu sunt mai marete decat cele care le-au precedat nu isi au sensul si trebuie distruse imediat, pentru a nu sufoca spatiul si timpul omenirii viitoare, care nevinovata, se va asfixia claustrofobic si iremediabil intr-o matematica exacta, lipsita de poezie si simbolism.
   Cand se plimba pe stradutele intunecate, privirea lui iscoditoare mai fura cate o frantura de lumina din ferestrele caselor si nu de putine ori s-a trezit zambit natang, lipit cu palmele si fata de geam, prostit de idea ca era de cealalta parte si ca el insusi era cel care, cu palmele impreunate evlavios, dadea tonul rugaciunii de dinainte de masa. Ramanea acolo mult timp in transa, pana cand geamul se deschidea si i se arunca o bucata de paine sau alte resturi de la masa. Uneori le accepta bucuros, alteori se simtea profund jignit de acei aroganti binefacatori care presupuneau ca sta acolo sa cerseasca. “Omnia mea mecum porto, lasa-i pe ei sa se lupte o viata pentru cee ce eu pot sa am doar clipind o data lung din ochi ”. Dar incurajarea pe care si-o facea il multumea doar pentru cateva momente, pana cand stomacul lui incepea sa se vaiete, stergandu-i zambetul de pe buze si ingradindu-i gandurile intr-un spatiu circular in forma de spirala descendenta. Atunci devenea pentru el tot mai evident faptul ca era intr-o cursa contracronometru cu miza gasirii unui leac pentru acel santajist plangacios si limitat, gand care ii provoca o stare de teribila anxietate. Trebuia sa existe un panaceu, un remediu pentru orice fel de nevoie ce il deturna batjocoritor in lumea umilintei si a tanguirii organice; vroia sa afle cum sa-si treaca prezentul dincolo de perpetua inlantuire ce-i semana si inradacina gandul ca daca va continua asa, va fi supus inevitabil unei descompuneri triste, la fel cum s-au descompus in uitare atatea alte generatii ale vechii omeniri sub talpile ce astazi le batatoresc catacomba.

   In aceasta noapte se plimba fara directie, dadea tarcoale repetate copacilor, numara scandurile de lemn vopsit ale gardurilor din fata fiecarei case, lovea fiecare pietricica pe care o intalnea si din cand in cand sarea cu ambele picioare in cate o balta razand de unul singur, plin de namol. Isi spunea ca lucrurilor marete le ia mult timp sa se intample si cu cat se vor petrece mai tarziu cu atat vor fi mai mirifice. Fluiera o melodie ale carei versuri nu le mai stia si mergea cu capul in pamant, tarandu-si picioarele greoaie prin crestele noroiului de pe drum. Stia ca el insusi s-ar fi ingrozit de aratarea lui daca i-ar fi fost dat sa se intalneasca, dar nu-i pasa; simtea ca este singur acolo, nici macar cainii nu-l mai latrau... Totul parea ca doarme, iar el se credea, in lumea asta, o existenta care se putea metamorfoza in orice faptura ce ratacea atunci prin vis. Deodata, privind coroana stufoasa a unui copac, i se paru ca vede o lumina a unei ferestre strecurandu-se printre frunze. I se trezi o curiozitate pe care n-o mai simtise pana atunci. Se intreba cine putea sa fie fiinta care refuza sa ii lase mintea sa hoinareasca mai departe de lume si, fara sa incerce sa inteleaga ce era dincolo de curiozitate cum facea de obicei, hotari sa urce copacul si sa ajunga atat de sus incat sa arunce o privire pe geamul luminat al casei cu etaj. Se urca pana cand crengile semete incepura sa se indoaie sub greutatea lui si trebui sa se prinda cu ambele maini de truchiul copacului ca sa-si tina echilibrul. Mai rupse cateva ramuri cu frunze dese si cand fu multumit de fereastra pe care si-o decupase, isi atinti ochii flamanzi inspre unda de lumina.

   Acolo, dupa perdeaua odaii, zari o faptura intr-o camasa de noapte alba, cu parul prelingandu-se pe tot spatele, care dansa vals in fata unei oglinzi mari si rotunde ca si cand si-ar fi tinut iubitul in brate, iar miscarile ei gratioase erau scaldate in undele de lumini ale zecilor de lumanari raspandite prin odaie; parea ca flacarile dansau si ele acompaniind adierea lunecanda. Dupa ce isi termina dansul, facu o reverenta, pastra pozitia pentru cateva secunde, ca mai apoi, ca si cand ar fi schimbat o lume cu o alta, pasii sa ii devina tot mai salbatici si valsul gratios sa se transforme intr-un dans de o pasiune nebuna, aparent lipsit de orice posibila incadrare de stil. Muzica surda pe care se misca, parea ca exista doar in ea, ca expresie a proprie-i uniciitati, pletele ei rotindu-se biciuiau spatiul dimprejur, iar lui i se parea ca ar fi increstat aievea chemari lascive si promisiuni de abandonare. Gatul i se intrezarea arcuindu-se si pulsand sub o respiratie neregulata, lacoma; isi spunea ca ochii ei erau o portita prea mica de scapare pentru flacarile izbucnite din focul interior ce parea ca o chinuie, ca o mistuie iremediabil. Rotirile tot mai nebunesti pe care nu si le mai controla, ii descheiasera nasturii camasii de noapte care cazuse mai jos de umeri, lasandu-i sa se vada sanii ascutiti dansand si ei in propriul lor ritm. Deodata, isi prinse cu ambele maini panza alba de pe trup si o sfarteca aruncand-o inspre perete, isi domoli pasii si incepu sa se unduiasca din nou cu miscari line si afectuoase, complet goala, in bratele iubitului ei imaginar; ca si cand ar fi fost imbrancita salbatic, se arunca pe pat cu bratele desfacute, ridicandu-si talia si etalandu-si pubisul intr-un gest de submisie totala. El privea intregul ritual inmarmurit, cu mainile inclestate in jurul copacului; se simti deodata ca un tanar navigator care, dupa ce isi petrecuse toata viata ratacind pe mare, vede primul petec de pamant si ramane inmarmurit. Era altceva decat gandise... Haosul simturilor, pe care le detesta, considerandu-le singure vinovate de injosirea in abjectie a omenirii, tocmai ii scoase la iveala dovada cea mai pura si de netagaduit ca ratiunea nu are nicio sansa in fata patosului... ii aratase ca era si el un supus ratacit. Inchisese ochii; se hulea in gand pentru ca acea imagine reusise mult prea usor sa gaseasca o poarta secreta in fortareata ce si-o credea impenetrabila, iar acum odata intrata, il detronase si ii poruncea cum sa respire, anihilandu-i intreaga ratiune si raspandindu-i sangele infierbantat intr-un puls allegro. A vazut o tanara feciorelnica cum tanjea erosul anonim, nedefinit si se indragostise subit de propriul lui anonimat, de propria lui existenta fizica, careia ii gasise in sfarsit un motiv destul de puternic pentru a se reintoarce printre formele telurice. Ar fi vrut sa ramana acolo in reverie intreaga noapte, ca sa se bucure rand pe rand de vinovatia naucitoarelor impulsuri ce-l scoteau treptat din paralizie, sa se scalde sub cascada abundenta de simturi pe care si le reprimase atat de incapatanat si care acum il inunda...
Exista oare o traire interioara ce ii da puterea unui singur om sa-si adune toate gandurile risipite intr-unul singur? Exista o singura vointa ce se naste din acel singur gand care sa nu stie ce e indoiala ci sa se intareasca prin ea insasi in fiecare clipa? In el exista atunci, acolo si era cu atat mai genuina si invincibila cu cat lasase gandurile si vointele sa se faramiteze pentru atat de multa vreme...

Carmen

Sa vedem prima data fetele zambitoare si mai apoi pe cele triste, lunecand si cazand rostogolit in ritmul lui Carmen: ta ra tap ta, ta rap ta ta!
Stimati figuranti, carnavalul a luat sfarsit, multumim pentru masti, ati fost extraordinari, foarte talentati! Am decis ca teatrul sa-l jucam intr-un loc mai calduros! Piesa era trista...insa lacrimile dvoastra nu sunt epuizate, avem convingerea... stim ca isi vor regasi ratiunea de-a exista. Acum, va rugam ca mimica sa vi se niveleze in forma unei paranteze cu 3 puncte. Gura inchisa si cel mai important: privirile dvoastra trebuie sa fie visatoare, sa scruteze un orizont ce se stinge dupa o cortina grea, aratati-ne ca descumpanirea este de nestramutat. Sa vedem expresia gandurilor lipsite de fertilitate care v-au impresurat si vajaie rotindu-se in singurul spatiu imaginabil : Neantul; cu marginile in expansiune, spargand violent taramul de poveste si presarand maruntaiele aburinde ale eroilor mitologici si ale animalelor vorbitoare, Neantul va fi gazda dumneavoastra intr-o calatorie de neuitat. Singura si aceiasi pe care o veti face pana la sfarsit; dar nu va ingrijorati, estomparea memoriei va surveni treptat, se va lasa greu anulata, veti mai avea inca franturi ale imaginilor de integritate si lumina. Din pacate insa, nu putem sa controlam succesiunea memoriilor pe care le veti pierde. La revedere!