Furtuna tocmai trecuse… Acum pe strada era liniste, copacii isi intinsesera bratele parca pentru a se imbratisa peste aleea umeda, strabatuta de o dara lunga de lumina, ce era aruncata si intinsa la nesfarsit de felinarele aliniate soldateste de-o parte si de alta a ei. Adieri timide ale vantului mai scuturau frunzele incovoaite de picurii ploii, iar gazele iesisera din adaposturi si roiau din ce in ce mai jucaus in jurul piloanelor cu coifuri de foc. Una cate una, luminile caselor din imprejurimi se aprindeau, iar oamenii ieseau timid la geam, cautandu-si semenii din priviri; nimeni nu mai vroia sa doarma, era parca impotriva firii, acum ca noaptea urlase atat de amenintator. Si chiar daca tacuse de ceva timp, toti erau convinsi ca putea sa se revolte din nou, pentru orice alta pricina, necunoscuta vreunui suflet pamantesc. Nelinistea a durat cam un ceas, timp in care unii se gandeau ingrijorati la recoltele lor, altii la rudele lor de pe mare sau la cei care se aflau aproape de albia raurilor ce la fiecare ploaie mai abundenta isi ieseau din matca ca sa devoreze si sa inghita totul. Dar cum ploaia si vantul pareau ca incetasera, luminile incepura sa se stinga, ca si cand natura soptise sufletelor sa faca liniste… Cand in spatele ultimei ferestre se cufunda intunericul, greierii de august isi reluara cantecul lor monoton, iar luna reusea sa aprinda norii noptii doar cu un varf.
Doi ochi flamanzi priveau infinitatea de ochi ai cerului, deslusind din ce in ce mai usor fapturi negandite, ce pareau a fi gata sa se napusteasca in orice moment de pe cer si sa nimiceasca totul; licarul subit al stelelor cazatoare ii smulgea de fiecare data o exclamatie admirativa desi vasuse atat de multe paturi de astre, in atatea nopti pe care le-a asteptat atat de rabdator sa albeasca! Se simtea pironit acolo, fara nicio sansa de a se ridica si prin mintea lui fulgerase gandul ca pamantul de sub el era un infam magnet ce putea fi invins; inca nu stia cum. Locul pe care statuse intins pe intreaga durata a ploii, era cu siguranta mai uscat decat oricare altul cat ai fi vazut cu ochii, capul pletos ii era ud, iarba pe care o turtise ii increstase semne ciudate pe spate, picioarele ii erau furnicate de amorteala unei imobilitati prelungite, il cuprindea un frig ce-si sapa drumul din ce in ce mai adanc in oase. Deodata, asa intins pe spate, isi misca bratele si picioarele ca si cum ar fi vrut sa descrie un om Vitruvian animat si incepu sa rada multumit. Dupa lungi ezitari, se ridica pe coate, apoi in picioare si privi in jur. Isi vazuse propriul contur in iarba si incerca sa-si faca umbra sa se intinda perfect peste forma pe care si-o desenase acolo; nu reusi... Cand arunca ultima privire inspre cer, i se paru ca vede o poarta uriasa, iar de-o parte si de alta a ei, nimic altceva decat zabrele. Peste tot imprejur, se desfasurau mici ochiuri de apa, unele poate reflectand bucati de constelatii, altele adapostind imaginea feerica a stelelor care se inveleau si apoi se dezveleau de nori; isi spusese ca, de atunci inainte, va renunta sa se priveasca in oglinda…
