Drumul înspre casă

 Înainte ca paznicul să dea drumul câinelui, Wilhelm gândea în germană. 

Avea câteva nelămuriri legate de o carte citită de curând și se întreba dacă era o idee bună să-i ceară părerea Sandrei, ea fiind cea care o recomandase. 

"Was ist, wenn sie denkt, dass ich doof bin?"

"Ham-ham-ham", se auzi lătratul câinelui, care nu se gândea la nimic. 

Îl vedea pe Wilhelm fugind, iar disperarea acestuia îi făcea câmpul de energie să se materializeze într-o minge de culoare roșie. Tot ce urmărea câinele, de fapt, era să prindă mingea pentru stăpânul lui. 

Paznicul înjura, sperând ca intrusul să nu aibă timp să sară gardul, la fel ca ceilalți hoți. 

De data aceasta, își asmuțase câinele la timp. Erau șanse mari să-l prindă! Începu să fugă în urma lor și observă cu satisfacție că Dodo era aproape de călcâiele intrusului. 

Mai avea nevoie doar de câteva secunde. 

Atunci, brusc, Wilhelm se întoarse și își dădu rucsacul jos, împingându-l în botul câinelui, care îl înșfăcă între dinți și începu să-l smucească în toate direcțiile, mărâind amenințător. 

"Dodo, lasă-l!" veni porunca paznicului, iar câinele dădu drumul rucsacului. 

Wilhelm răsuflă ușurat auzind vocea unui om ce putea să controleze bestia, dar spre disperarea lui, Dodo, animat de aceeași energie, înlocui rucsacul cu gamba lui Wilhelm, iar de data aceasta paznicul îl încuraja entuziasmat. 

Când Wilhelm căzu la pământ, paznicul îl prinse pe Dodo de zgardă și, după ce pretinse de două ori că-i dă drumul înspre el, se răsti la Wilhelm. 

"Ce morții mă-ti cauți aici, mă, jigodie!? Ai venit la furat?"

"Nu, nu sunt hoț. M-am rătăcit și am sărit gardul", spuse Wilhelm cu disperare în glas. 

"- Dă rucsacul să văd ce ai acolo!" 

Tonul agresiv al paznicului îl provocă pe Dodo, care încercă să se smulgă din prinsoarea stăpânului și să-și folosească colții pentru a da consistență amenințării. 

Wilhelm se târî până la rucsacul găurit și plin de saliva câinelui și îl goli în fața paznicului, care se străduia să-l țină pe Dodo în loc.

"Sunt student, n-am furat nimic, nici nu știu unde sunt, domnule. Vă rog să mă credeți!." 

Paznicul scoase o lanternă și începu să împingă cu piciorul obiectele căzute din rucsac: o revistă, un pulover, ceva carte, un portmoneu, ochelari de soare, o muzicuță și o pungă de alune. 

"Păi cum sari garduri așa fără să știi unde aterizezi?"întrebă paznicul pe un ton milițienesc. 

"S-a întunecat și n-am mai fost pe aici, vă rog să mă credeți!", răspunse Wilhelm tângâindu-se. 

Era încă la pământ și începea să simtă tot mai intens durerea provocată de mușcătura lui Dodo, care mârâia la fel de agresiv. 

"Chiar dacă te cred, tot ai comis o greșeală din care trebuie să înveți", spuse paznicul, deschizându-i portmoneul. "Amenda pentru infracțiunea ta e de...235 de lei!" continuă paznicul în timp ce își transfera bacnotele în buzunar. 

"Haideți, domnule, sunt ultimii mei bani!", reacționă Wilhelm, surprins și contrariat în același timp. 

Când paznicul strigă, Dodo începu să latre și el. 

"Strânge-ți chestiile și dispari! Dacă nu te cari în trei minute, dau iar drumul câinelui pe tine!"

 Wilhelm nu mai simțise niciodată o asemenea umilință și nici nu mai cunoscue vreodată un om animat de atât de mult dispreț. 

Își puse repede lucrurile în rucsac și sări gardul fără să privească înapoi. 

Aproape că plângea, dar de fiecare dată când înghițea, reușea să-și oprească lacrimile. 

Începu să se gândească la alegerea de a studia în acest oraș și la viața pe care o lăsase în urmă. 

Banii îi erau mereu insuficienți și, în afară de Sandra, nu mai vorbea decât cu colegului de cameră din căminul studențesc. 

Încă nu îi era clar cum să ajungă acasă; știa direcția în care trebuia să se îndrepte, însă nu era sigur dacă era posibil să traverseze zonele acestea semi-sălbatice fără să mai sară alte garduri; șchiopăta.. 

Locul în care fusese mușcat pulsa acum de durere și știa că sângerase destul de abundent pentru că simțea sângele scurgându-se pe gambă și îmbibându-i-se în ciorap. 

Trecu mai bine de o oră până reuși să găsească o zonă familiară, iar când ajunse în cămin, portarul îi făcu semn să urce fără să-l privească. În cameră, colegul lui asculta muzică în căști, iar Wilhelm gesticulă un salut la care acesta răspunse mecanic. 

Intră repede la duș, unde își analiză gamba. 

Urmele colților erau mai mari decât se așteptase, iar sub ele, erau două dâre de sânge închegat. 

Când își spălă rana, sângele începu să curgă din nou, iar Wilhelm se întrebă dacă ar trebui să meargă la spital.

Reuși să aplice suficientă presiune cu hârtia igienică pe care o găsise și începu apoi să caute ceva cu care să se bandajeze, ca să oprească sângerarea. 

Când ieși din baie, colegul lui îi dădu destul de multă atenție ca să observe că i se întâmplase ceva.

"De ce umbli în halul ăsta, Wili?" 

 

Când Wilhelm îi spuse ce pățise, colegul lui dădu aprobatori din cap și îi spuse că știa foarte bine atât locul, cât și pe paznic, cu câine cu tot. 

"Și ce aș fi putut să fur de acolo încât să reacționeze atât de violent?" 

"Mere, Wili, mere." Exact ca și alea pe care ți le ofer eu din când în când.."

"Creier paleolitic, institutii medievale si tehnologie dumnezeiasca"

Triburile sunt formate, emisarii sunt decapitati si nimeni nu se mai ofera voluntar sa fie sol de pace.

Aceiasi oameni care denunta religia pentru manipularea credinciosilor, preiau cele mai dogmatice idei ale unei ideologii surogat si le propavaduiesc evanghelic, semnaland constant virtutile impartasite inechivoc de membrii tribului din care fac parte.

Lenea intelectuala a speciei umane e usor de inteles, pe fondul dezvoltarii unui A.I. scenarist, scriitor, compozitor, artist, matematician, scriitor de proiecte, sfatuitor, atotstiutor, dar tind sa cred ca lenea intelectuala a oamenilor ”dăștepți” e mai nocivă.

Analog cu analfabetismul functional, desi la alt nivel cognitiv, e un virus al mintii, care repeta in continuu aceleasi mantre, pana la calcificare (există o corelație între lipsa neuroplasticității și depresia). 

Fie că ești incapabil să faci deducții simple, fie refuzi să înțelegi nuanțele, tot iluzie se numește.  

Mă tem de faptul că vor urma tensiuni și mai mari, că polarizarea societății se va accentua atât de tare încat la fiecare mandat, fosta opoziție se va răzbuna pe fosta putere. cum se întâmplă acum în S.U.A.  

Bănuiesc că dincolo de ideologii, oamenii din cele două triburi au mult mai multe lucruri în comun decât dezacorduri, iar autodisprețul (mai ales cel repetat obsesiv de români când vorbesc despre ”ceilalți” români), trebuie să înceteze. 

Stai jos și taci

 În restaurantul “Vatra Casei”, tocmai se făcea schimbul de tură. Cei cinci ospătari care își terminau schimbul și luară rămas bun de la colegii nou-veniți și ieșiră în pas alert pe ușa din dos. 

“Nu mai țin minte ce-am comandat”, spuse Suzana, o tânără brunetă care purta o bluză cu guler înalt și își aranja obsesiv părul după urechi. 

Acest tic le captivase atenția celor doi comeseni în așa măsură, încât răspunseră aproape la unison:

”Hmm?” 

”De mâncare. Nu mai știu ce am comandat și ne-au luat meniurile.” spuse ea, privindu-i pe rând pe cei doi. 

Unul dintre ei se ridică și se îndreptă către un chelner, iar cel de-al doilea reacționă și el, părând că vrea să îl urmeze, dar se opri privindu-l, cu palmele pe masă.

Câteva secunde mai târziu, se așeză din nou, iar Suzana îi zâmbi cu subînțeles.

”Gordon bleau cu orez și o salată asortată, iar de băut, un ceai de menă”, spuse el precum un elev scos la tablă. 

Suzana, surprinsă și amuzată în același timp, îi răspunse pe un ton jucăuș: 

”Oau, Cipri! Ce memorie ai! Dar s-ar putea să îmi schimb comanda” 

”Doar să nu fie prea târziu..” răspunse el îngândurat.

Colegul lor, care tocmai punea meniul pe masă, spuse gâfâind:
”Le-am zis să mai vină o dată ca să confirmăm comanda!”
”Da, să mai vină!” repetă Suzana, care se sprijini ostentativ pe spătarul scaunului și începu să-și analizeze unghiile.

”Băi Dragoș, foarte rapid te-ai mișcat!”, spuse Cipri privindu-l cu o mină serioasă.

Cei doi tineri erau de vârste similare, ascultau cam aceiași muzică, urmăreau cam aceleași podcasturi și gândeau în general la fel, dar erau mereu antagoniști când ieșeau cu Suzana.

Aveau un grup virtual comun, unde schimbau link-uri, informații, și propuneri de ieșiri, iar întâlnirea din această seară fusese inițiativa lui Patriciu (momentan absent), cu ocazia publicării unui articol de-al lui într-o revistă culturală. 
Publicația, recent apărută, lansase o invitație către citiorii interesati să scrie 3000 de cuvinte pe tema ”Post-modernismului” în care să argumenteze dacă avem de-a face cu un curent benefic sau dăunător pentru umanitate. 

Doi dintre cei trei erau indiferenți, atât față de revistă, cât și față de subiectul propus de aceasta, dar erau totuși mândri că articolul prietenului lor fusese publicat.

”O juma de oră a zis că întârzie, nu?”, întrebă Dragoș, privindu-și ceasul.

”Da, mă, calmează-te! Au trecut doar 15 minute de când am venit”, îi răspunse Cipri, după care o privi pe Suzana ca să îi observe reacția.
Suzana, care încă studia meniul, nu păru să le dea atenție, iar cei doi rămăseseră tăcuți.

”Poate ar trebui să citim articolul până ajunge Patriciu” spuse ea într-un final.
”Eu l-am citit așa în mare” spuse Dragoș privind-o cu atenție
”Păi, în mare , și eu știu care e ideea.” spuse Cipri, fixând-o tot pe ea.

Dragoș își întoarse privirea înspre el și i se adresă pe un ton zeflemitor:

”În mare, mi se pare că și Hitler era marxist!”
Suzana izbucni în râs, revenind din spătarul scaunului cu coatele pe masă și prinzându-i lui Dragoș încheietura, pe care o scutura în ritmul hohotelor ei tot mai intense. Dragoș, râdea și el, acoperindu-i mâna cu a lui.

”Scuzați-mă, e liber scaunul acesta?”
Întrebarea veni de la un domn îmbrăcat foarte elegant, a cărui ținută contrasta cu restaurantul ce avea un specific rustic.

”Nu, așteptăm pe cineva”, răspunse Cipri pe un ton cam ridicat, pentru a-și face cuvintele auzite în contextul descărcării isterice ale prietenilor lui.  
Omul îi răspunse și el, pe un ton similar:

”Dacă se întâmplă să nu mai apară, vă rog să-mi faceți imediat un semn. Eu și soția mea aniversăm aniversăm 18 ani de căsnicie și avem un invitat în plus. Momentan stă în picioare, iar dacă dumneavoastră nu folosiți scaunul.. ”

Bărbatul arătă pe rând cu degetul la copilul neașezat de lângă masa lui, iar apoi la scaunul neocupat de la masa celor 3.
”Dar pe ospătar l-ați întrebat?” strigă Cipri, încercând să acopere râsetele care nu mai conteneau în fundal.
”Păi nu, fiindcă văd că aveți unul în plus!” se răsti bărbatul.
”Prietenul nostru trebuie să sosească în orice clipă!” răspunse Cipri, molipsindu-se ușor de râsetele lui Suzana și Dragoș, care continuau nestingheriți.

Bărbatul îi privi pe toți trei, dar i se adresă tot lui Cipri, care între timp începuse să râdă și el cu poftă:

”Voi sunteți chiar nesimțiți! Ce vi se pare atât de amuzant? Faptul că un copil stă în picioare și se smiorcăie?”

Niciunul dintre cei trei nu găsi răgazul de a răspunde printre hohote, iar bărbatul se întoarse iritat la masa lui.

Suzana fu prima care reuși să-și revină din criza de râs, iar ceilalți doi, reușirseă apoi și ei, aproape simultan.

”Ne-a trimis un link cu articolul, nu-i așa? Cât poate să dureze?” spuse ea, punându-și telefonul pe masă.

”Bine, îl citesc eu repede”, răspunse Dragoș și înainte ca cei doi să poată reacționa, începu:

”Dacă lumea modernă știe un milion de secrete, lumea antică știa doar unul; acel secret era mai măreț decât toate cele 1 milion, pentru că multitudinea de secrete crează moarte, dezastre, depresie, egoism, vicii și avariție, pe când acel unic secret, conferă viață, lumină și adevăr.”

Aici, Dragoș făcu o pauză și păru să recitească articolul.

”A scris el așa ceva?!” întrebă Cipri, cu o doză de surprindere în glas.
”Ah, nu. E un citat din Manly P. Hall. Așa își începe articolul, cu citatul ăsta.”
”Păi de ce nu menționezi?!” interveni Suzana, puțin iritată.
Cipri, privind-o, îl certă și el imediat:
”Dacă tot vrei să-ți oferim atenția, respectă puțin audiența!” 

”Bine, ce importanță are? E în articol și probabil că e relevant pentru ce urmează să zică. Pot să continui?”
”Da, hai că nu mai avem prea mult timp”, răspunse Suzana, în timp ce trasa impacientată un cerc imaginar cu degetul ei arătător.
”Citește doar ultimul fragment, incheierea!” completă ea apoi.

Dragoș reluă:
”Post-modernismul este, prin urmare, un proces de diluare a valorilor până la atomizarea perspectivală, negarea ierarhiilor și a orânduirii, o tentativă de reversie a convergenței divinului înspre lumesc și nu invers.. Pe umerii omului contemporan apasă povara copleșitoare că nu Dumnezeu, ci chiar el are un potențial infinit.

”Uite-l că a ajuns!” veni atenționarea lui Cipri, iar Dragoș își puse repede telefonul pe masă.

Cu un zâmbet larg pe față, Patriciu le făcea cu mâna în timp ce se apropia. Purta o pereche de pantaloni kaki și mocasini de aceiași culoare, iar ținuta îi era completată de un pulover albastru deschis, peste care se vedea gulerul unei cămăși galbene. Părul puțin răvășit, atitudinea jovială și dezinvoltă, îl făceau să pară cu 10 ani mai tânăr decât era de fapt.

Cei patru prieteni erau absolvenți ai facultății de drept, iar Patriciu era singurul care nu lucra în domeniu. Spre dezamăgirea părințlor săi, refuzase o ofertă de angajare primită de la cabinetul unui avocat și deschise un anticariat într-o casă veche și dărapănată, pe care o închiriase însă la un preț foarte bun. Prietenii lui, în special cei trei care-l așteptau în acea seară, îl ajutaseră să transforme și să decoreze spațiul, iar apoi, s-au oferit chiar să-l promoveze, să organizeze mici evenimente culturale, să strângă donații de cărți și alte obiecte.
Implicare Suzanei, mai ales, fusese hotărâtoare pentru succesul proiectului. 

Pe lângă ajutorul pe care i-l oferise pentru redecorarea spațiului cu mobilier de bun gust, ea reușise să organizeze cele mai animate evenimente și să atragă cele mai valoroase donații.
Când Patriciu o întrebase cum reușise să facă toate aceste lucururi, Suzana îi răspunse cu un zâmbet monalisian, ducându-i degetul la buze.
Gestul îl deranjase atât de tare pe prietenul ei, care era de față, încât mai târziu în acea seară, provocase cearta ce urma să pună capăt unei relații de doi ani.

Apropierea lui Patriciu de masă, o făcu pe Suzana să se fâstâcească puțin și chiar să tragă scaunul menit pentru el mai aproape de al ei.

Dragoș și Cipri erau în picioare, iar noul venit le strânse mâna cu entuziasm, după care se aplecă să o îmbrățișeze pe Suzana, căreia îi ciufuli și părul.

Binedispusă, îi prinse mâinile într-ale ei și i se adresă cu o voce caldă:

”Încă nu am comandat, aproape că ne-au dat afară până să ajungi..” 

”Ah, e în regulă. Din păcate nu pot să stau”, spuse Patriciu, descătușându-și o mână din prinsoarea ei și ducând-o pe cealaltă pe umărul ei dezgolit.

”Nu poți să stai? Păi cum?” interveni Cipri, privindu-o când pe Suzana, când pe Patriciu.

”O să mă iertați, dar acum câteva minute, am primit un mesaj de la editoarea revistei. A acceptat o invitație la film”
”Păi stai jos câteva minute și dă-ne mai multe detalii!” continuă Dragoș, care o privea pe Suzana cum își fixa privirea în podea.

”N-am timp!” continuă Patriciu cu aceiași jovialitate. ”Tre să ajung la cinema într-o oră și traficul e foarte greu de învins la ora asta!”

Cipri, care studia și el reacțiile Suzanei la această veste, i se adresă pe un ton dojenitor:

”Păi Patriciu, ne chemi pe toți aici, ne facem timp pentru tine, tu întârzii și apoi vii să ne spui că suntem alternativa mai puțin dezirabilă? Pe bune?”

”Hai mă, nu o luați chiar așa! V-am strâns pe toți trei la un loc, ne-am și văzut, dar tre să mă înțelegeți! Pe tipa asta am ochit-o de multă vreme, de aia i-am și cerut Suzanei să scrie articolul. Mersi încă o dată, Suzana! V-am pupat!”

Patriciu ieși în pas alert, la fel ca ospătarii de mai devreme, iar Dragoș și Cipri o priveau pe Suzana cu ochi întrebători.

Ea se ridică de la masă, târând după ea scaunul lui Patriciu, cu care se opri la masa bărbatului ce sărbătorea 18 ani de căsnicie.
Împinse scaunul în fața copilului, care încă se smiorcăia și îi spuse pe un ton calm:

”Stai jos și taci”  

Călătorie

Așezat ca pe ace, în vagonul de clasa a II - a, al trenului rapid 4812, Liviu își privea cei trei colegi de compartiment mult prea îndelung și mult prea insistent. 

După cam 40-50 de secunde petrecute studiind vestimentația și fizionomia primului dintre ei, atenția lui se muta automat pe al doilea, apoi pe al treilea, făra vreun răgaz sau măcar o scurtă privire pe fereastră, luându-i pe rând, de la stânga la dreapta, fără să le spună nimic în timp ce îi scana. 

Trenul pornise de 4-5 minute, iar Liviu fusese ultimul care intrase în compartiment. Se așezase foarte aproape de pasagerul ce ocupa locul de lângă el și începuse să îl studieze, făcându-l pe acesta să se mute într-un final împreună cu ceilalți doi, pe bancheta de vis a vis.  

După ce Liviu îi supuse la o primă tură de observatii, cei trei se priviră și ei unii pe alții, căutând să-și mărturisească dezaprobarea față de acest comportament bizar și poate să se invite reciproc la o reacție, la o mustrare a individului; cu toate acestea, niciunul dintre ei nu îndrăznea să îl confrunte, rămânând tăcuți și alegând să privească pe fereastră când la venea rândul să fie sfredeliți de privirea insistentă a lui Liviu. 

Când unul dintre ei își acoperi fața cu o carte, Liviu se ridică imediat în picioare și îl privi de sus, după care i-o smulse și începu să rupă paginile, mototolindu-le și aruncându-le apoi, rând pe rând, sub banchetă. Îi înapoie apoi coperta, iar acesta se prefăcu din nou că citește. 

Trenul încetinea și roțile de fier scârțâiau acum îndelung, făcandu-i pe cei trei, care erau orientați în direcția de mers, să-și proptească vârfurile picioarelor în podea. Liviu în schimb, își lăsă întreaga greutate a corpului în voia legilor fizicii, lipindu-și spatele de banchetă, ridicând picioarele, iar când trenul opri de tot, se lăsă aruncat înainte de efectul inerției.
Cei trei își coordonară mișcările precum bilele unui perpetuum mobil, făcându-i loc între ei, iar Liviu era acum bila numărul 3 din 4. 

Își puse mâinile pe genunchi și privi înainte, fără să se miște nici măcar când ușa compartimentului se deschise și o voce feminină, timidă, se adresă pasagerilor:
”Bună ziua!” spuse ea. Din partea pasagerilor se auziră niște bombăneli, care imitau doar salutul.

Femeia ridică din sprâncene, își puse sacoșa pe suportul de bagaje și își agăță haina în cuierul de lângă geam.

Imediat ce se așeză, Liviu se ridică de lângă cei trei și luă loc lângă ea, foarte aproape, privind-o în același stil în care îi privise pe restul.  

Femeia îl privi și ea mirată pentru câteva secunde, după care se uită la cei trei pasageri de vis a vis, care ignorau interacțiunea, străduindu-se să fie preocupați cu ale lor: unul privea pe fereastră, altul își acoperea fața cu o copertă de carte, iar ultimul căuta ceva într-o plasă aproape goală. 

“Mă scuzați, domnule, vă rog să vă păstrați distanța” spuse ea aproape șoptit.

Cei trei pasageri își îndreptară acum atenția asupra lor. 

Liviu se mută puțin mai departe de ea, dar continuă să o privească fără să spună nimic. 

“Numele meu e Simona” spuse ea întinzându-i mâna, fără ca gestul să fie reciproc. Continuă apoi: “Dacă vreți să aflați ceva despre mine, puteți să mă întrebați.“ 

Liviu nu-i răspunse, ci își mută subit atenția înspre bancheta celor trei, care priviseră scena cu răsuflarea tăiată, iar acum fuseseră surprinși în flagrant. În mai puțin de o secundă, plasa, coperta și fereastra îi salvară pe aceștia din nou de Liviu și de ochii lui necruțători. 

Femeia observa acum la rândul ei cum acești trei bărbați în toată firea, îmbrăcați decent și bărbieriți, erau intimidați de comportamentul bizar al unui tânăr firav, de-abia trecut de adolescență, ce purta o bască promoțională, haine murdare și bocanci vechi de un sfert de secol. 

Simona începu să râdă, iar cei trei o priviră aparent ofensați, dar în continuare tăcuți. 

”Domnilor, să înțeleg că nu vă cunoașteți?” întrebă ea, în continuare amuzată.

Liviu tocmai începea să se uite la pasagerul din mijloc, iar Simona îl văzu pe acesta privind imediat pe fereastră, unde se pierdu în verdele crud al câmpiilor.

Cel de lângă el, care știa că urma să fie analizat în câteva secunde, i se adresă nou-venitei cu o voce tânguitoare:
”Spuneți-i vă rog să înceteze! Poate o să vă asculte..” 

”Și dacă reușesc, ce-mi oferiți la schimb?” întrebă ea pe un ton jucăuș.

”Nu știu, ce să vă ofer? Dumneavoastră n-ați vrea o atmosferă mai puțin tensionată?”
Când se pregăti să-i răspundă, Simona observă că pierduse atenția acestuia pentru că perechea de ochi îndreptați acum asupra lui îl stânjeneau atât de tare încât nu mai putea să funcționeze normal.

Ceilalți doi o rugară și ei într-un mod similar să intervină pentru ei, să încerce să-l înduplece pe acest personaj haotic, să-l facă să înceteze, pentru ca ordinea firească a lucrurilor să fie restabilită. 

Simona îi privi încă o dată pe toți trei, de data asta cu multă gravitate și într-un final se apropie de urechea lui Liviu, căruia îi șopti ceva preț de 1 minut.

Liviu se ridică și începu să cotrobăie prin buzunarele celor trei, de unde scoase portofelele și le aruncă pe geamul deschis de Simona. 

La următoarea stație, conductorul îi coborî pe aceștia din tren, iar Simona schimbă compartimentul, lăsându-l pe Liviu să se întindă pe întreaga lungime a banchetei.  

O zi ploioasă

Era o Duminică ploioasă de Mai și Sergiu se grăbea să ajungă acasă, unde câinele lui, Charlie, îl aștepta înfometat lângă ușă. 

Era îmbrăcat total nepotrivit pentru ieșirea la magazin, dar nu se așteptase ca în cele 7-8 minute de mers, cât îi lua un drum, ploaia să se întețească atât de iute încât să i se îmbibe chiar și în ciorapi și lenjerie.

Își scoase telefonul din buzunar și observă cu oroare că ecranul era și el ud; încercă să îl șteargă de pantaloni, dar nu reuși decât să întindă stratul de apă uniform, pe toată suprafața. 

Exasperat, privi în jur și se năpusti sub copertina unui magazin de flori, fără să observe că oamenii care se adăposteau deja acolo, ocupaseră întreg spațiul disponibil, restul fiind presărat cu diverse ghivece, ce găzduiau fel și fel de plante.
Ghinionul lui Sergiu fuse că, împiedicându-se de unul mai mare, întinse instinctiv mâna înainte și se înțepă de singurul cactus de acolo. 

Nu îi era foarte clar cine începuse să râdă, dar le bănuia pe două fetițe de vreo 10 ani, ele fiind singurele care își întoarseră spatele la el. 

Își analiză palma sângerândă și apoi, ridicându-și privirea, văzu o doamnă în etate care îl privea cu compasiune.
- N-aveți cumva un șervețel? o întrebă Sergiu cu o voce tânguitoare

- Nu știu, stați să văd, răspunse femeia care-și puse sacoșa jos și începu să caute energic printre legume, fructe, cutii, borcane și conserve.
O altă femeie, cam de aceiași vârstă, intreveni și scoase o cutie din propria ei sacoșă spunând:
- Vă recomand să cumpărați de acum lapte de la ”Mulger” că-i cel mai bun! 

Prima femeie, care căuta încă șervețelele, îi răspunse fără să o privească:

- ”Vițelact” e mai ieftin, iar eu folosesc laptele doar pentru cafea; dar mulțumesc pentru sfat!

- Păi și așa! E foarte importantă valoarea nutritivă, iar între cele două e o diferență de la cer la pământ, insistă a doua femeie, care îi apropiase primeia cutia de lapte ”Mulger” mult prea aproape de față, ca aceasta să o mai poată ignora. Citiți doar ingredientele! 

- Păi nu mă interesează, doamnă! răspunse iritată prima femeie și îi împinse cutia de lapte la o parte.
A doua femeie scăpă cutia pe jos și lichidul începu să se scurgă printr-o crăpătură destul de mare încât să formeze în doar câteva secunde o mică baltă albă. Șocată de reacția primei femei, păgubita se răsti la ea: 

- Vaai, uitați ce m-ați făcut să fac! A fost 26 de Lei laptele, vă rog să mi-l plătiți! 

- Nu vă plătesc eu nimic! răspunse indignată prima femeie, ridicându-se și trăgându-și sacoșa de cumpărături la o parte, ferind-o din calea laptelui, care încă se vărsa. S-a vărsat cât să tachineze o pisică. Vă dau 3 Lei.. maxim! 

A doua femeie scoase un răcnet scurt și se repezi la sacoșa celeilalte femei de unde smulse un cofrag de ouă pe care îl zvârli prompt în stradă. 

Prima femeie îi privi rând pe rând pe toți oamenii prezenți, cerându-le parcă lor o explicație, sau un indiciu cum să reacționeze.
- Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată! spuse ea într-un final, privind deznădăjduită în gol.

Un individ, vizibil turmentat, i se adresă printre dinți celei de-a doua femei:
- Păi 10 ouă costă doar 15 Lei. Mai spargeți-i ceva! Izbucni apoi în râs, cu ochii închiși și sprâncenele ridicate. 

În tot acest timp, Sergiu simțea înțepăturile din palmă pulsând de durere, iar sângele începu să i se prelingă până în vârful degetelor, unde se formaseră deja cațiva stropi, gata să cadă.  

Femeia părea că uitase complet de șervețelele pe care i le ceruse, iar ceilalți oameni uitaseră și ei de pățania lui, absorbiți de conflictul dintre cele două femei.
Spre dezamăgirea lor, acestea se retraseră însă în părți opuse ale grupului și erau acum din nou două străine. 

Ploaia nu dădea semne că va înceta prea curând, iar răpăiala devenise chiar mai grea, facându-i pe cei de sub copertină să se apropie și mai mult unul de altul.

Sergiu, cu mâna întinsă și cu palma sângerând, era tot mai strâmtorat așa că deschise ușa și intră în florărie.

Florăreasa, care era aplecată deasupra unui ghiveci, fredona o melodie ce i se păru cunoscută. Nu îl observă și tresări când Sergiu spuse: 

- Bună ziua! Puteți să mă ajutați, vă rog? 

Îmbrăcat în hainele de casă (un pulover vechi și pantaloni de trening), cu părul ud și cu mâna întinsă, Sergiu se apropia tot mai mult de tejghea. 

- N-am, îmi pare rău, veni răspunsul florăresei, după ce îl privi preț de două secunde. Era de statură medie, ceva mai scundă decât Sergiu și purta o rochie albastră, care acestuia îi plăcea foarte mult pentru felul în care se potrivea cu fundalul galben conferit de florile expuse. 

Era încă aplecată deasupra ghiveciului, unde părea să rearanjeze pământul în jurul unei plante, iar mișcările ei erau atât de elegante, precise și grijulii, încât Sergiu îi privea mâinile fascinat, fără să înțeleagă că refuzul florăresei purta cu sine și invitația ca el să iasă din florărie. 

Florăreasa își ridică din nou privirea, care de data asta stărui mai lung asupra intrusului, iar acesta își reveni din scurta absență cognitivă, spunându-i:

- M-am înțepat de cactusul dumneavoastră și îmi sângerează palma (i-o arătă) Aveți cumva un șervețel? 
- Ah, un șervețel doreați.. Planta e în regulă? Întrebă florăreasa în timp ce deschidea un sertar.
- Din câte am văzut, da.. Nici măcar nu i-am rupt țepii, o victorie decisivă a cactusului.
Zâmbetul florăresei îi plăcu lui Sergiu foarte mult și prinse mai mult curaj:

- Mereu aveți atât de mult clienți când plouă? 

- Mda.. clienți. Dacă măcar unii dintre ei ar cumpăra ceva.. Stau doar și blochează intrarea. 

- Și în plus fac și mizerie, se împiedică de plante, agresează cactuși.
Florăreasa nu zâmbi și de această dată, dar îi întinse lui Sergiu câteva șervețele, pe care acesta le folosi cu grimase pe față. 

Ploua deja de mai bine de 10 minute, iar mulțimea de afară părea să crească și să se înghesuie tot mai mult.  Sergiu se întrebă deodată dacă lui Charlie i-ar fi plăcut de florăreasă și hotărî că s-ar fi obișnuit foarte repede cu ea.
- Aș vrea să cumpăr cactusul în care m-am înțepat, spuse el deodată. Oare ați putea să îl livrați?
- Ah, din păcate nu livrăm comenzi sub 200 de Lei; cactusul costă doar 140. 

- Care sunt florile dumneavoastră preferate de aici?

- Magnoliile îmi plac cel mai mult.
Văzând privirea pierdută a lui Sergiu, îi indică unde se aflau magnoliile,iar acesta, văzând prețul, o mai privi o dată pe florăreasă. Zâmbetul ce-i plăcuse mai devreme atât de mult, era acum stăruitor pe chipul ei, iar Sergiu anunță cu emoție:
- Bine, cactusul pentru mine, iar magnoliile le iau pentru dumneavostră! Când puteți să livrați? 
- Îmi oferiți flori? întrebă ea râzând
- Din partea mea și a oamenilor pe care îi adăpostiți! 

- Ah, nu știam că sunteți mesagerul lor. Dar poate ați vrea să le oferiți prietenei dumneavoastră? 

- Ah, nu e cazul.. locuiesc doar cu prietenul meu Charlie, un labrador care le-ar mănânca imediat ce l-aș lăsa nesupravegheat.

Florăreasa schiță un nou zâmbet, iar Sergiu o privi cu o admirație de care era foarte conștient că risca să-i deconspire intențiile. Poate că ea ar fi sesizat-o, dacă nu-și întorcea atenția înspre un client care, știind exact ce flori dorea, încheie tranzacția în mai puțin de un minut. 

În timp ce încasa banii, Sergiu începu să vadă tot mai multă frumusețe în trăsăturile ei, îi observa urechile micuțe, simetrice și dragălase, pe florăreasa și le arăta din când în când, fiindcă avea tendința de a-și ascunde în spatele lor câte o șuviță din părul ei lung și blond.

Nu părea să poarte machiaj, dar sprâncenele îi erau bine conturate, ochii verzi, genele lungi, buzele pline și gâtul delicat. 

Privirea lui Sergiu se plimbă apoi pe forma ei zveltă din spatele rochiei albastre de in și întreaga ei făptură îi părea a fi înconjurată de un câmp magnetic ce avea asupra lui o putere copleșitoare. Îi simțea parfumul discret, dar senzual și intuia că dacă s-ar fi apropiat mai mult de ea, n-ar mai fi putut să-și controleze dorința care se trezea în el. 

Când clientul ieși, atenția ei se îndreptă din nou înspre el, iar Sergiu își aținti imediat ochii în podea, ca și cum însăși privirea lui ar fi fost prins în flagrant. Gestul i se păru imediat ridicol și își folosi întreaga stăpânire de sine pentru a o privi pe florăreasă cu o doza acceptabilă de demnitate. 

- Bine, accept florile din partea dumneavoastră și a oamenilor de afară. Ca mulțumire pentru adăpost.
- E un gest infim, nu răsplătește suficient bunăvoința dumneavoastră.

- Sunteți foarte galant domnule..

- Eu sunt Sergiu, spuse el și îi întinse mâna stângă.
- Claudia, spuse florăreasa capturându-i-o cu palma ei dreaptă. Sergiu își lăsă propria-i palmă să fie încleștată. În acel moment, simți că doar ea putea să decidă intensitatea, durata și durerea ce urma să rezulte din acea strângere de mână, iar atunci avu o senzație de claustrofobie care îi provocă un disconfort inimaginabil. 

Apoi, de undeva din adâncuri, în mintea lui apăruse, cu tot cu expozițiune, punct culminant și deznodământ, o poveste completă de iubire, trădare și suferință, în care el se căia pentru exact acest moment.

Când o privi din nou, îi văzu, deși doar pentru o clipă, zâmbetul transformat, schimonosit și vitriolic, ca acela al unui demon ce-și pierduse puterea de a-și ascunde adevărata formă. 

Își aminti de fosta lui soție, pe care Charlie nu o plăcuse de la bun început și se întrebă dacă nu cumva clipise într-un moment când și Mirela zâmbise la fel ca și această Claudia.

Își smulse mâna din strânsoarea ei, iar florăreasa rămase nemișcată, privindu-l cu ochii mari cum se năpustea către ieșire. 

Dădu buzna afară, fără să își ia rămas-bun sau să-și întoarcă privirea, se izbi de prima femeie, care își reaminti imediat de faptul că-i promisese un șervețel, își întoarse privirea ca să-și ceară scuze de la ea, dar înainte să apuce să spună ceva, auzi o fluierătura de cauciucuri stridentă și - de parcă acest zgomot n-ar fi fost destul de neplăcut - simți că e luat pe sus, pierzând controlul asupra felului în care urma să cadă. Își aminti că, înainte de revenirea la sol, văzuse cofragul de ouă aruncat de a doua femeie în stradă și, mai ciudat de atât, avu pentru o clipă senzația că înțelege păsările de pradă care zboară deasupra cuiburilor. 

Sergiu se trezi într-un pat de spital și începu să înjure. Privi imediat sub cearșaf și își mișcă piciorele, apoi degetele, dar când își mișcă și gâtul, înțelesese că fusese rănit în zona capului. Își plimbă degetele prin păr și, după un moment de spaimă în care crezu că simțea o bucățică desprinsă din propriul craniu, văzu că ce avea între degete era doar coaja spartă a unui ou din cofragul peste care căzuse. 

  În stânga lui, văzu cactusul în care se înțepase și citi biletul care fusese lăsat în ghiveci ”Însănătoșire grabnică!” Era de la Claudia! 

Strigă ”Alo” de câteva ori, tot mai puternic, iar asistenta apăru într-un final cu o privire neutră, pe care Sergiu o asemănase cu cea a unui bucătar care, după ce își gustase mâncarea, simțea că e nevoie de puțin mai multă sare. Refuză sedativul pe care asistenta i-l oferise, dar acceptă să primească vizita șoferului care îl lovise cu mașina și care așteptase de mai bine de două ore să-l vadă. 

Bărbatul intră în salon, vizibil îngrijorat, se apropie de Sergiu și i se adresă:

- Îmi pare atât de rău, n-am apucat să vă ocolesc! Cum vă simțiți?
- Nu e vina dumneavoastră; am ieșit în stradă ca un posedat.

- Da, mi-a spus Claudia că ați luat-o la goană din magazin.. N-a înțeles nici ea de ce.

- Greu de explicat.. O cunoașteți pe florăreasă?

- Da, pe ea veneam să o văd. E logodnica mea.