O ascensiune

Era Noiembrie, o seară de Duminică ploiasă, pe la 8 fără un sfert, iar Ignațiu tocmai intra în scara blocului D6 cu două bidoane pe care scria "X". Ușa îi fusese deschisă de o locatară care nu îl recunoscuse, dar văzându-l cum se clatină cu cele două greutăți, își spuse că probabil una dintre vecinele ei îl angajase pe acest sărman să îi aducă apă arteziană.

Ignațiu arăta într-adevăr precum un om al străzii, dat fiind că hainele îi erau ponosite, bocancii vechi și rupți, era bărbos și încercănat, iar ochelari de vedere demodați îi erau prinși în jurul capului cu un elastic înnegrit de timp. Purta pe spate un rucsac de 70 L de culoare neagră, iar multitudinea de insigne cu care era decorat, erau toate roșii. 
Blocul nu avea lift, iar scările ce duceau la etajul I erau cufundate în întuneric, făcându-l pe Ignațiu să se împiedice de câteva ori. Un câine, probabil de statură mică, se autosesizase din cauza zgomotelor și începu să latre subțire din spatele unei uși pe care scria

      Apt. 8 
Valeria Simeon

Când Ignațiu observă că lumina ce străbătuse prin vizor dispăruse, se apropie de ușă și începu să se strâmbe. După câteva secunde, lumina din casă reapăru în vizor și în aceiași clipă, se auzi și cheia răsucindu-se rapid în broască. Lătratul câinelui deveni înăbușit, iar Ignațiu își continuă drumul înspre scările ce duceau la etajul II.
Privi în sus, numără 16 trepte și mormăi ceva. 

După primele 7 trepte, hotărî să-și dezmorțească puțin brațele și lăsă bidoanele jos, însă în aceiași clipă, greutatea rucsacului îl luă prin surprindere și simți că își pierde echilibrul.
Încercă să se sprijine în călcâie, dar reuși să îl proptească doar pe stângul, pentru că dreptul nu-i pășise pe toată suprafața treptei. 
Ignațiu începu să cadă și nu reuși să apuce balustrada la timp, dar instinctul de autoconservare îl făcu să se încovoaie și să-si ferească capul de impactul cu scările de beton. După ce alunecă pe spate până pe a treia treaptă, reuși să apuce balustrada și să se ridice. Rucsacul îl ajutase să scape nevătămat, iar Ignațiu începu să râdă silențios, expirând pe nas ca o mitralieră. 

Își reluă urcușul aplecându-se în față și când ajunse la bidoane, le smulse cu forțe proaspete și se grăbi cu pași mici și apăsați să ajungă în vârful scărilor.  La etajul II, își dădu seama că nu existau senzori de lumină pe scară și că trebuia să aprindă becul de la întrerupător. Încercă să-l apese cu vârful piciorului, dar nu reuși să țintească exact și odată cu apariția luminii, auzi și o sonerie zbârnâind ca o scurtă alarmă de incendiu.
Ușa se deschise și în spatele ei, apăru capul unui locatar de cam 60 de ani, care îl privea nedumerit. 
”Lumina am vrut” 
”Ah, sigur nicio problemă, se întâmplă” 
Ignațiu nu citi ce scria pe ușa acestui locatar, ci își continuă drumul înspre scările ce duceau la etajul III.

Ajuns în fața noului grup de 16 trepte, hotărî să își dezmorțească brațele înainte să înceapă din nou urcușul. Stătu câteva clipe pe gânduri, dădu din cap aprobator și apoi își puse rucsacul jos. Îl deschise și scoase la iveală o frânghie de grosime medie, ce părea să aibă mai bine de 10 metri, înnodată din metru în metru. Prinse ambele mânere ale bidoanelor cu un capăt al frânghiei și o zbughi pe scări în mână cu celălalt capăt al frânghiei și cu rucsacul gol în spate. Odată ajuns la etajul III, aprinse lumina de la întrerupător și începu apoi să tragă bidoanele cu frânghia pe scări în sus, făcând ceva zgomot, dar nu suficient încât să alerteze alți locatari. 
Metoda i se păru a fi foarte eficientă, așa că o repetă întocmai pentru a ajunge și la etajul IV, unde gâfâi cam 2 minute în întuneric, după care aprinse lumina. 
Scara de metal ce ducea în podul blocului era vopsită cu verde, o culoare pe care Ignațiu o detesta încă de pe vremea grădiniței. Își dădu seama că cele două bidoane vor fi prea voluminoase ca să încapă prin trapa de acces în pod și că nici el nu va încapea cu rucsacul în spate. Hotărî să urce bidoanele pe rând și la final să urce și rucsacul cu frânghia.
Așa cum se așteptase, toate cele trei urcări în pod fuseseră foarte dificile, iar la final realiză cu dezgust că scara de metal fusese vopsită de curând și că ambele lui palme erau înverzite. Privi însă cu satisfacție la cele două bidoane și la rucsacul care ajunseseră în sfârșit la destinație.
Când se ridică. prin trapă apăru un cap ce purta un chipiu de polițist și Ignațiu încercă să ghicească care dintre locatari îi alertaseră. 
”Ce cauți aici? Ia hai repede jos!” se răsti omul legii cu o voce de femeie. 
Ignațiu coborî și fu inșfăcat imediat de polițistă și de colegul ei. Dus la secție și interogat, Ignațiu răspunse tuturor întrebărilor cu același cuvânt: ”Secret!”
Fu eliberat în aceeași seară și după ce așteptă cam 25 de minute în fața blocului D6, aceași locatară care îi deschise și prima oară, îl lăsă să intre din nou, dar de data asta îl întrebă:
”Pe cine vizitați?”
”Pe nimeni, mă duc până în podul blocului că mi-am lăsat ceva acolo.”
Nedumerită, femeia îl prinse de mânecă și îi spuse:
”Păi dacă nu locuiți aici, ce să căutați în podul blocului?”
”Vreau să vă aprind acoperișul.” 
”Doamne ferește, dar de ce?” 
”L-ați vopsit aiurea verde.. eu stau in blocul de vis a vis, la etajul 4.”
”Păi nu puteți să faceți așa ceva”
”Promiteți să-i schimbați culoarea până la Crăciun?”
Femeia îngrozită, îi promise că se va ocupa personal de asta și îl asigură că va strânge bani de la locatari pentru a-i schimba culoarea în roșu cărămiziu, culoarea indicată de Ignațiu.
Când acesta veni cu ”Steaua” pe 24 Decembrie, primi de la aceiași femeie o bancnotă de 10 de RON, un măr și un pahar de vin, ambele roșii. 
Așezat confortabil într-un fotoliu de catifea rosie, îi femeii spuse pe un ton îmbufnat:
”Bine ar fi fost să îl vopsiți așa din prima! M-ați fi scutit de niște drumuri.”

in search of a better Ego (squinting through a Darwinian lens)

 The desire for truth in an individual depends on how much he/she loves the lie which is its opposite.

There are many ways in which this can manifest but, as a rule, the behaviour of such a person can appear ridiculous to those who are not emotionally invested in the matter. They can plead and argue as much as they want, they will not be able to convince someone who has been seduced by a false concept and allowed it to become integrated within their identity. 

Once this affinity is established, the Ego will be a fierce protector of the relationship between the individual and his/her illusion, so that any outside attempts to dissolve it will be met with more and more creative denials, which will only serve to increase the power of the lie / delusion over the individual's perceived frame of reality. Our egos are extremely vulnerable and they seem to exist as a separate entity within ourselves. The smallest increase in consciousness changes them, but this fact is understood by the ego as an annihilation, rather than a continuation in a separate or improved form. When our egos are resurrected into a new light, into a new form, when our inner waters have become calm again, we look back at our previous convictions and remember how "naïve" or "immature" we had been as a result of our egos. However, the promise of a greater harmony between a future ego and the self, does not inspire our egos to sacrifice themselves,  just as the atheist doesn't want to believe in an immortal soul and desperately clings to the “here and now” as the only reality he/she will ever experience. This ego's desire for self-preservation is also the reason why they will always try to sabotage our future growth, unless our faith and mental projection of a better self comes to our aid.

Comunitatile Online Nu Exista!

Comunitatile Online Nu Exista!

Cercul si sfera sunt foarte bune reprezentari a lumii de ideologii si dogme ireconciliabile in care ne zbatem. Covid a accelerat cea mai mare migratie din istoria omenirii: anume migratia catre taramul online, unde Cercul de prieteni "vizibili"e ales de algoritmi prestabiliti in functie de preferintele forma(ta)te anterior. Daca ajungem in punctul in care evitam tot mai des un loc fizic, real pentru dezbateri si polemici, in curand cercurile noastre nu se vor mai intersecta si nici macar nu se vor mai atinge. Vom ajunge atat de radicali in convingeri, incat vom cauta un consens absolut. In acest context, Inteligenta Artificiala isi va merita pe deplin viitoarea suprematie pe planeta, iar transhumanismul va fi absolut logic si necesar.

Pachetul de ideologii

Subiectul e desigur foarte vast si in timp ce scriu, s-ar putea ca vocabularul acceptabil sa fie actualizat, iar eu sa fac greseli grave de exprimare, mai ales legate de gen, pronume si alte sensibilitati. 

Multi din generatia mea ridiculizeaza aceste tendinte "progresiviste" sau considera ca ele se nasc si vor muri in SUA. Trebuie sa recunosc ca eu insumi am fost indiferent pentru o buna bucata de vreme, fiind uneori chiar iritat ca aceste ideologii fac obiectul discutiilor in cercuri de oameni aparent culti. 

Ma intrebam de ce li se aloca timp in podcasturi, articole si alte medii cu o audienta destul de larga.

Unii oameni pe care ii apreciam (de ex. psihologul Jordan Peterson) pareau a se injosi cand, acaparati de politica, opuneau rezistenta unor norme care, credeam eu in mod naiv, urmau sa dispara daca nu li se dadea atentie.  Ii criticam, fiind convins ca ar face bine sa-si cheltuie energia si timpul pentru idealuri mai benefice umanitatii decat sa se ciondraneasca cu persoane ce aveau o retorica demna de oameni evadati din sanatoriu.  

Cred insa ca situatia s-a agravat si ca degenereaza, mai ales dupa acapararea insiduoasa a mediului academic de catre elemente radicalizate ale ideologiei "woke". Universitatile produc acum un numar foarte mare de absolventi pentru care nu mai exista joburi, iar pentru a-i integra trebuie create departamente tot mai ridicole in domenii tot mai non-sens:  joburi de frecat menta in companii care vand servicii celor care incearca sa vanda servicii celor care nu le vor. 

In ziua de azi, majoritatea editurilor din Statele Unite si implicit sediile lor din Europa angajeaza oameni care sa identifice posibile devieri de la corectitudinea politica a scriitorilor de fictiune.
Acesti recenzori sau referenti sunt alesi in baza provenientei lor rasiale sau culturale pentru a identifica insensibilitati, apropieri culturale, stereotipuri si alte pasaje sau idei din carti, ce i-ar putea afecta rani psihic pe cititori. De ex. un recenzor de culoare citeste pasajul tau legat de un personaj imaginar de culoare si iti spune daca ti l-ai imaginat corect - adica fara sa-l faci sa se comporte stereotipic.  
Cartea, odata supusa acestui tratament, ajunge de cele mai multe ori sa fie anodina, ori lipsita de autenticitate, dar scapata de orice elementele care ar putea jigni fulgii de zapada. Daca acestia vor castiga tot mai multi milimetrii in lupta asta a victimologiei contra "opresiunii", vor arde in curand si literatura clasica in aplauzele politicienilor neo-marxisti.  

Speculez ca institutionalizarea acestui cult al negarii, anularii si cenzurii, s-ar putea sa aiba efecte mult mai nocive pe termen mediu si lung. 
Autorii care vor sa fie publicati, scenaristii care isi vor numele pe Disney Plus sau alte platforme neoliberale, trebuie deja sa se auto-cenzureze. In acest tip de mediu, competitia scriitoriceasca va suferi si piata de idei va fi ingradita treptat, treptat pana la sufocare.

Daca vom continua sa luam la misto acest pachet de ideologii, s-ar putea ca atunci cand il deschidem, acesta sa contina cadavrul culturii occidentale. 

Eppur si muove (o poveste cu Laurel si Yanny)

Prin 2019 aparuse un clip audio care repeta de vreo 10 ori un singur cuvant. Acesta era "Yanny" sau "Laurel", in functie de perceptia ascultatorului. https://www.youtube.com/watch?v=DdvN4WqJh6g

Cel care postase initial clipul, le-a cerut oamenilor sa voteze si sa confirme pe care dintre cele doua cuvinte le aud.

Inregistrarea audio devenise virala pe Reddit, Twitter si multe alte platforme (inclusiv in mass-media) din cauza faptului ca opiniile ascultatorilor erau atat de impartite; aparusera chiar si politicieni care se implicasera in aceasta dezbatere.

Cei din tabara "Yanny" nu puteau sa creada ca tabara "Laurel" putea sa fie atat de usor pacalita, pe cand tabara "Laurel" credea ca fiecare membru al taberei "Yanny" trebuia sa mearga de urgenta la o consultatie ORL.

Din fericire, aceasta dezbatere a perceptiilor diferite s-a oprit in zona umoristica si oamenii au continuat sa-si vada de ale lor; oarecum...

Ma intreb insa ce s-ar fi intamplat daca discutia ar fi fost amplificata intr-o asemenea masura incat sa ii angreneze in dezbatere pe cei mai cunoscuti oameni de stiinta care, formand o majoritate ce aude "Yanny", i-ar fi ostracizat pe colegii lor de breasla care auzeau "Laurel" pana la disparitia acestora din mediul academic. Prin urmare, revistele de stiinta ar fi sustinut si promovat dogmatic ideologia "Yanny" publicand doar articolele ce indemnau la consens.

Politicienii, speculand care e tabara cea mai benefica pentru avansarea carierei lor, reusesc sa auda si ei "Yanny", desi multi dintre ei trebuie sa lupte cu darzenie impotriva disonantei cognitive.

Dezbaterea ia amploare si se raspandeste la nivel mondial, moment in care, cativa producatori de tricouri incep productia in masa a tricourilor de lana imprimate cu "Yanny" in diferite culori. Guvernele lumii incep sa recomande cu tarie purtarea acestor tricouri de catre toti cetatenii, inclusiv de cei care sunt alergici la lana sau care aud "Laurel" sau care efectiv nu sunt afectati de dezbatere.

Devine insa o moda pe care nu mai ai cum sa o ignori. Fie "Yanny", fie "Laurel". Alergiile la lana sunt dezmintite.

Cei care aud "Laurel" platesc si ei taxe pentru ca guvernul sa le poata asigura tricourile de lana celor care aud "Yanny", iar majoritatea chiar sustin dreptul fiecaruia de-a purta tricoul, dar nu e suficient. Daca nu poarta ei insisi tricoul "Yanny", acesti platitori de taxe sunt ridiculizati constant, marginalizati, presati, coercizati, devin someri, devin in unele cazuri renegati de propriile familii, sunt exclusi din cercurile de prieteni, isi risca cariera, mediul social si pierd sustinerea guvernului; acesti cetateni au retrogradat in divizia P (de la "Paria") Daca nu poarta tricoul de lana "Yanny" li se interzic calatoriile, accesul la unele servicii. A nu auzi "Yanny" devine sinonim cu a avea probleme psihice, iar pentru a confirma acest diagnostic, expertii citeaza doar vocile celor care, pe langa faptul ca spun ca Pamantul e plat si ca porumbeii sunt spioni ai guvernului, aud si "Laurel". Ah si cu cata afinitate au aderat la aceste concluzii cei care auzeau doar "Yanny"! Cat de convingatoare au fost asocierile automate ale cuvantului "Laurel" cu un episod psihotic sau o tară psihică!

Ce Sprint "intelectual" i-a animat pe cei care au reusit sa sara peste argumentele logice precum niste alergatori intr-o cursa de 100 m garduri. La finalul acestei curse, sa nu uitam de fetele copiilor, prietenilor, oamenilor pe care s-a calcat in timp ce saream peste garduri.

Universalul "Om"

Cand ne uitam la un cadavru, am putea sa vedem in el un vas reciclabil care, pentru o foarte scurta perioada de timp, a fost umplut de un sistem genetic foarte complex. Prin intermediul acestui om "universal", conceptul universal de "om" a facut un mic, moderat sau mare pas inainte.. relativ. 
La invel ideologic, acelasi cadavru poate fi vazut ca un agent dezactivat, un soldat cazut in lupta pentru avansarea unui anumit sistem filosofic ce a avansat si el in functie de abilitatea agentului de a-l promova.
Aceste sisteme (atat genetice cat si ideologice) isi vor continua evolutia prin intermediul altor si altor agenti si al altor si altor soldati, de care sistemele se vor folosi si descotorosi in cursa lor catre suprematie.  

Tara paduchilor

Intr-un sat de la poalele unui deal, alunecarile de teren fac sa se darame cateva case din zona afectata. Se constata ca taierea copacilor de pe deal fusese o idee proasta. Consiliul judetean, care semnase si contractul cu firma de exploatare forestiera, promite sa se implice in rezolvarea unor asemenea probleme pe viitor. Primarii tuturor satelor din judet, le impun satenilor sa semneze un contract cu o firma de asigurari. Indiferent de pozitia caselor pe care le detin, satenii trebuie sa fie asigurati impotriva alunecarilor de teren. "Avem o comunitate foarte bine sudata.. oricand poti sa te afli in vizita la cineva care are casa la poalele dealului si pac, esti tocana!"

Dupa cateva discutii mai aprinse, cei care se impotrivesc sunt numiti satanisti si reprezentatii asociatilor fermierilor din judet, in frunte cu preotul, decid ca asigurarea trebuie sa fie facuta impreuna cu rugaciunea, fiindca "Doamne fereste, cate se pot intampla".

Firma de asigurari face o inspectie in zonele afectate si decide ca toti satenii, pentru a fi protejati trebuie sa poarte neaparat casca. La magazin, la biserica, la sapa, la cosit, la birt, unde-o fi.. Se mai impotrivesc cativa, dar preotul organizeaza o campanie de vopsit cruci intoarse pe usile acestora si in curand, toate vocile care mai indraznesc sa spuna ceva, sunt unanime.

Dispar frizeriile si coafoarele, nu se mai vinde sampon, in schimb se deschid magazine care vand casti in diferite culori sau abtibilduri cu tot felul de mesaje care mai de care mai progresiste.

Tot mai multi copii si oameni cu capul mic, se impiedica de obstacole sau se izbesc de pereti din cauza castii care, fiind prea mare, le vine peste ochi.

O parte dintre satenii cu casca, continua sa-si construiasca case in zone cu risc ridicat de alunecari de teren, insa spre marea surprindere a acestora, unele dintre alunecari, inca le mai darama din case, chiar daca nu in intregime, iar daramaturile care le cad in cap, inca dor. Cazurile au fost putine, insa unora le-a fost rupt chiar gatul, cu toate ca purtau casca.. Firma de asigurari spune ca in aceste conditii nu poate sa reinnoiasca polita si propune sa fie purtata o a doua casca, cu curele mai lungi ca sa poata sa fie asezata deasupra celeilalte. Aceasta urmeaza sa fie o conditie irefutabila. Dupa un mini-vot formal, cei de la asigurari distribuie castile suplimentare prin intermediul firmei producatoare.

Dupa ce zonele defrisate sunt reimpadurite, casele afectate sunt reconstruite cu ajutorul fondurilor generoase ale comunitatii si dupa ce se constata ca nici doua casti nu sunt chiar super eficiente sub un tavan care are mai mult de 40 de kg, oamenii incep sa abandoneze casele de la poalele dealurilor, dar preotul spune ca la biserica nu se vine fara doua casti, brutarul nu vinde nici el fara, barmanu' nu-ti da nimic, bilet de tren nu-ti primesti. Prima firma de casti pentru bebelusi fusese numita "Prichindeal"