Dumnezeii vostri...

  Stateam cu varful compasului meu sprijinit in centrul universului si ii intindeam bratele ca sa inchida Totul intr-o cusca rotunda... si-nca una, alergand tiptil in spirala....S-a rotit fara viteza, dincolo de timp si spatiu... Acul compasului apasa tot mai greu pe centrul universului si se afunda, impotmodindu-se incet. Timpul devinise tot mai real si se apropia tot mai mult de imobilitate. Rand pe rand bratele compasului au inchis de la clipe la ere, de la eternitati la idei, de la substanta autodeterminata pana la Dumnezeu si acolo... bratele i s-au oprit de tot.
  Am inteles ca Dumnezeul meu e tot ce nu pot sa cuprind cu aceste brate. Sunt intotdeauna mai mici sau aproape egale... Si Dumnezeul meu creste mereu primul, doar atunci cand bratele mele sunt perfect concentric inchise intr-ale lui... si-atunci varful compasului meu are din nou loc sa se invarta si sa-si alerge bratele dupa El.
Dumnezeii vostri... nu sunt una cu Dumnezeul meu. Al meu, e singurul pe care nu sunt capabil sa-l inchid in mintea mea. Voi insa, va aveti Dumnezeii hasurati putin dincolo de contur si va vad, pot sa va cuprind pe toti cu bratele compasului meu... cum sunt sigur ca si eu, cu Dumnezeul meu cu tot, suntem in imbratisarea compasului tau...