vineri, 30 august 2013

related species


Another family

When an individual discovers that his most intimate ideas had already been expressed by the art (either writing, painting or music) of a long gone artist, a revelation occurs which is hard to put into words… a noble soul will experience love for himself and for his fellow ancestor, for mankind’s highest and loftiest legacy and he will be thankful for having had the privilege of sharing a glance into such exclusive ideas. It proves to him that the thinking human will never be alone in his ambition for a godlike vision. Distant echoes will always accompany him, encouraging the search for the truth to go further and further. In his turn, the thinking individual hopes that his own search will echo through generations to come. It is as if one would hope to reach the rightful pursuer of humanity’s greatest treasure hunt, an inheritance which is bestowed only upon a selected few and occupies a dimension which is far more select than the basic instincts and goes beyond any blood relations. This is real love, out of which all love is born.

A marketer or philistine will not rejoice in the discovery that others have had the same idea as he has just had. He will hate the creator for being so precocious and himself for being too late in grabbing all the glory and profit. If the majority is ruled by this base desire to posses, to own exclusively and to find shortcuts over graves towards their petty, gregarious ambitions, then their monstrous propaganda for their future generations will render such virtues as patience, loyalty or reverence as foolish defects. In the end, even love will live inside a pill… which they will be happy to sell.



2 Fathers

If I were to argue that reproduction is in a way, the human’s ambition for immortality and the fathers want to see in their children a better version of themselves, than the creator, as a human, probably has the same ambition on behalf of his father, namely God. His legacy is of a divine nature and it is the only one which keeps God hoping that we will soon join Him… I guess His own immortality feels like a burden when He experiences it all alone. 

Răzbunarea muierii




Muierea să pusese să tchicăzască dosoia, numa că iejile de care bărbatu-so i-o zâs să nu să atingă, ierau împrăştiate pă tătă masa şi nu putea să strecoare cârpa tare bine printre iele. Câte o iaga iera aproape goală, maxim doi deţii, alta iera plină otchi şi tare ar fi năzuit să ieie şi ie o duşcă, numa că aşe s-o înţăles cu bărbatu-so că fiecare-şi cumpără băutura din penzia lui, ş-apoi iel, cum o fost perceptor pă vremuri, căpăta mai mult. Ie şi-o gătat băutura Marţa trecută şi nici Floriţa nu o mai tchima pă la ie de zgârcită ce iera. Iera Miercuri si poştaşu ar trăbui să vină răspoimâine, da şi lu bărbatu-so i-o ajuns tărzâu penzia. O vinit ieri, şi ar fi trebuită să vină Luni. Să gândea că dacă n-a vini răspoimâine, atunci Sâmbăta o’ Duminica bistoş nu ajunje şi să nădăjduia deja unde să steie în biserică, ca să să puie lângă o muiere ce ua tchiema pă la ie după slujbă.
Cu aiestea gânduri, tăt mojmondea în stânga-dreapta şi o prins-o noptea acole.

Gligor, bărbatu-so, să apropia de casă dinspre bufet şi văzând că arde lumina, s-o strecurat pă lângă gard ca să vadă ce face muierea. Cand o vazut-o umblând dintr-un colţ în altul, vorovind sângură, iară în laboş văzu raţa pă care o tăiat-o, că iera încă necoposlită, primul lui gând o fost “mânce-te ameţala, nu te-oi arunca io feieş in fântână!?” Numa’ că iera aşe de bat încât şi-o imaginat că dacă ar fi încercat aşe ceva, bistoş ar fi căzut iel primu’.

Gligor o reuşit să urce tăte treptele, numa’ că s-o împiedicat de prag şi-o dat cu capu de jeamu uşii pă care l-o spart şi de-abia o scăpat să nu-şi taie grumazu’.
Muierea s-o spăriet mai mult de bubuitura decât de sânjele lui Gligor care o suduia în timp ce ie îl târa spre pat cu spatele, ţinându-l de subsioare. Călcâiele cizmelor de gumă lăsau o dâră de tină pă care muierea ştia ca a trăbui să le tchicăzască pâna dimineaţă, împreună cu dosoia, raţa si cizmele. Obdielele lui Glibor ierau imbibate în nămol, din cauză că, aşe cum chiar iel o recunoscut mai târzâu, s-o abătut de la cale şi-o intrat într-o mlaştină. Cu obdielele ce împuţau tătă casa în mâini, muierea încercă să-şi şteargă sudorea die pă frunte, da’ mânecile nu-i ierau bine sufelcate, aşe ca o mărs să-şi reazăme fruntea de un ştergar pă părete. Acolo, cu capu’ liptit de părete să gândea dacă să arunce obdielele o’ ba. Din pat, Gligor să răstea la ia, da’ nu putea zâce nimic limpede in afara de “mnezo”.
“Ţâne-ţ gura, muşte-te muştele!” îi zâse muierea care deja aruncase obdielele pă foc şi dădea pe gât in jos rachiul din iaga cea mai plină. Mai ierau patru ieji si pâna în tri ceasuri le va fi gătat pă fiecare in parte.  

Următoarea zi, Gligor să trezi cu uătchii rosi si pumnii încleştaţi…