În acea dimineață, autoarea simți că scenariul la care lucra era sufocat de o forță contrară, imposibil de observat cu ochiul liber, dar care putea fi dedusă prin prisma eșecurilor de coeziune, afinitate și armonie ale elementelor.
Pentru a crea Universul așa cum și-l imaginase, toate detaliile trebuiau să se materializeze cu cea mai mare exactitate, iar fără cooperarea completă a fiecărui atom, reglajul fin al macrocosmosului, urma să eșueze la rândul lui.
Se micșoră până jos de tot, la firul ierbii, făcându-se destul de mică încât să riște să fie înecată sub stropul de rouă ce stătea să cadă. Era atât de minusculă, încât ar fi trebuit să sară ca să le ajungă furnicilor la gleznă.
Era prea micuță ca să fie strivită de tălpile celor din parc și chiar dacă s-ar fi întâmplat să fie cumva prinsă între două suprafețe suficient de netede, avea un ultim resort: oprirea timpului.
Odată cu asta însă, ar fi riscat să amâne închiderea cercului creației și multe dintre procese ar fi trebuit reluate; era indicat un anumit grad de precauție!
Scenariul pe care și l-ar fi dorit avea deja un final, iar protagoniștii stăteau închiși într-o cameră, inerți și cu ochii deschiși, ca niște păpuși.
Mai trebuiau finalizate străzile unde aceștia urmau să se întâlnească, trenurile, mașinile și avioanele cu care urmau să călătorească, hainele pe care urmau să le poarte, munții pe care urmau să îi străbată și suma sentimentelor care urmau să îi anime.
Nu putea să conceapă nici cerul și nici stelele, până nu identifica sursa forței opozante.
Începu să conștientizeze că se făcuse de cam 4 milioane de ori mai mică și deveni convinsă că imaginația ei era acum de 8 milioane de ori mai mare. Asta îi provocă o migrenă debilitantă, care o făcu să se țipe și să sperie un tânăr de mărime normală, care stătea întins pe iarbă. Trebuia să încerce să adoarmă! Somnul era singurul remediu care încă funcționa atunci când trebuia să atenueze aceste migrene. Se târî aproape un centimetru, până să găsească un loc destul de comod ca să ațipească.
Când într-un final reuși, se făcea că era la marginea unui lac în care zeci de oameni de toate vârstele, toți bine dispuși, erau angrenați în diverse jocuri, râzând cu jovialitate. După costumele de baie și mașinile parcate în apropiere, scena părea să se petreacă în anii ‘60.
Un singur personaj contrasta cu restul celor de acolo. Intrase în lac cu cămașa pe el, iar când autoarea îi întâlni privirea batjocoritoare, individul se scufundă rapid și se făcu complet nevăzut, cu toate că apa nu era deloc adâncă.
Autoarea așteptă în zadar ca acesta să revină la suprafață și deveni tot mai sigură că el era responsabil de blocajul creativ în care se afla.
Intră și ea în lac, ca să îl caute și observă imediat că bărbatul ieșise de fapt de sub apă, dar se ascundea cu multă dibăcie când în spatele unuia, când al altuia dintre cei prezenți; ei păreau să-l ignore, preocupați de jocurile și discuțiile lor.
”Îți comand să ieși imediat!” i se adresă autoarea, arătând cu degetul către mal.
”Îți recomand să-ți stropești fața cu niște apă rece ca să te trezești” veni răspunsul zeflemitor al individului.
”Foarte îndrăzneț ai devenit! Mai devreme te ascundeai ca un laș!”
”Mă jucam doar.. N-am de ce să mă ascund de tine.”
”Știi cine sunt?!” spuse ea arătându-i stiloul ei de aur
”Da, știu.. Dar tu știi cine sunt eu?” răspunse individul arătându-i o călimară cu inițialele ei, pe care începu să o arunce dintr-o palmă într-alta. În pas de dans, râzând sardonic, se ascunse din nou în spatele unuia dintre oamenii de acolo.
”Stai pe loc!” ordonă autoarea, cu o voce tunătoare.
Cuvintele ei răsunară prin tot eterul și îl umplură cu o vibrație ce se insinause în fiecare vietate de acolo. Șerpii și cârtițele, lupii și urșii, peștii și oamenii, erau cu toții pironiți în loc.
Până și vântul încetă să mai bată, apa nu mai clipocea, foșnetul frunzelor amuți, iar florile nu se mai clătinau.
Puful păpădiilor, păsările, fluturii și albinele rămăseseră suspendate pentru o clipă, după care căzură toate domol la pământ.
În liniștea tot mai apăsătoare, tabloul părea neanimat, cu excepția personajului capabil să reziste poruncii autoarei.
Individul ieși în sfârșit din apă, iar autoarea observă cu oroare că picioarele lui masive erau îmblănite, iar dansul de mai devreme se transformase acum într-o simplă scormoneală cu copita la marginea lacului. O privea amenințător, cu capul aplecat înainte, gata să se năpustească asupra ei.
Autoarea încercă să se trezească, dar nu reuși. Oare era într-un pericol real? Nu încercase până atunci să oprească timpul în vis și, dacă ar fi reușit, riscurile îi erau complet necunoscute.
“Păstrează-ți distanța, bestie!” se răsti ea la individul care continua să o fixeze cu privirea.
“Hai să ne ciocnim cap în cap și dacă rămâi în picioare, îți predau călimara!”, îi strigă el, menținând aceiași poziție.
Autoarea ridică stiloul deasupra capului și îl trasă un simbol, sau poate un cuvânt imaginar, iar în următoarea clipă, un taur neobișnuit de mare apăru în depărtare, zguduind pământul în timp ce gonea înspre lac. Se opri alături de autoare, luând o poziție amenințătoare, gata să-i înfrunte adversarul.
Individul, râzând, scoase dopul călimării și o îndreptă in direcția animalului, care se dematerializă instantaneu, fiind apoi sorbit înăuntru, precum duhul în lampa lui Aladin.
Autoarea, înmărmurită, își lăsă stiloul să cadă la pământ, iar individul continuă:
“Nu poți să eviți conflictul ăsta și nimeni nu poate să te ajute. Hai, înfruntă-mă!”
“Nu vreau! Lupta n-ar fi dreaptă!” răspunse ea, ridicându-și stiloul de jos și făcând câțiva pași înapoi.
“Nu mai ai trucuri? Ai putea să-ți comanzi un cap de bizon, sau unul de berbec.. Ai avea șanse foarte mari!”
“Știu ce poți să faci.. ai călimara.”
“Aha.. și atunci vrei să oprim ostiliățile pe care le-ai început tu!”
”Dacă vrei să mă ataci, poți să o faci..” spuse autoarea pe un ton resemnat.
“Ai venit aici ca să mă înfrunți!”
“Nu, am venit să te înțeleg. “
“Cu cât vorbești mai mult, cu atât devin mai puternic”
“ Și totuși, cine ești?” întrebă ea, continuând să se retragă.
“Un autor, ca și tine”
Individul îi permise să mai facă câțiva pași înapoi, după care începu să gonească înspre ea, galopând cu picioarele lui de bestie și răgind cu capul înainte. Autoarea încercă să oprească timpul, dar observă deznădăjduită că stiloul ei de aur, se transformase acum într-un băț.
Simți momentul impactului ca pe o minge de foc ce îi explodase în piept, eliberând înăuntru ei o energie de necuprins; o căldura mistuitoare, ce îi învăluia inima și o făcea să crească necontenit, să se răspândească în tot Universul și în același timp, să se umple de tot Universul.
Peste tot, în jurul și înăuntrul ei, auzea ecoul unei melodii cântate de vocea individului care se autointitulase “autor”.
Era animată de o stare de euforie atât de intensă, încât abandonase orice voința proprie în schimbul unei contopiri complete cu muzica lui, care pulsa în ritmul inimii ei imense.
Cu fiecare bătaie, o nouă trăire extatică, amplificată de culori nemaivăzute, părea să confere bucuriei noi dimensiuni, chiar în momentul în care credea că fericirea-i era desăvârșită.
Deschise ochii cu zâmbetul pe buze și chiar dacă nu mai știa motivul pentru care era atât de bine dispusă, simțea mult optimism în suflet. Privi tavanul camerei și încercă să-și amintească unde era și de ce se trezise goală, pe podea, înconjurată de acești oameni străini, dezbrăcați și ei.
Atunci, ușa se deschise și un individ ce îi părea foarte
cunoscut îi anunță:
“Gata, în sfârșit am terminat povestea!”
