Era Noiembrie, o seară de Duminică ploiasă, pe la 8 fără un sfert, iar Ignațiu tocmai intra în scara blocului D6 cu două bidoane pe care scria "X". Ușa îi fusese deschisă de o locatară care nu îl recunoscuse, dar văzându-l cum se clatină cu cele două greutăți, își spuse că probabil una dintre vecinele ei îl angajase pe acest sărman să îi aducă apă arteziană.
Ignațiu arăta într-adevăr precum un om al străzii, dat fiind că hainele îi erau ponosite, bocancii vechi și rupți, era bărbos și încercănat, iar ochelari de vedere demodați îi erau prinși în jurul capului cu un elastic înnegrit de timp. Purta pe spate un rucsac de 70 L de culoare neagră, iar multitudinea de insigne cu care era decorat, erau toate roșii.
Blocul nu avea lift, iar scările ce duceau la etajul I erau cufundate în întuneric, făcându-l pe Ignațiu să se împiedice de câteva ori. Un câine, probabil de statură mică, se autosesizase din cauza zgomotelor și începu să latre subțire din spatele unei uși pe care scria
Apt. 8
Valeria Simeon
Când Ignațiu observă că lumina ce străbătuse prin vizor dispăruse, se apropie de ușă și începu să se strâmbe. După câteva secunde, lumina din casă reapăru în vizor și în aceiași clipă, se auzi și cheia răsucindu-se rapid în broască. Lătratul câinelui deveni înăbușit, iar Ignațiu își continuă drumul înspre scările ce duceau la etajul II.
Privi în sus, numără 16 trepte și mormăi ceva.
După primele 7 trepte, hotărî să-și dezmorțească puțin brațele și lăsă bidoanele jos, însă în aceiași clipă, greutatea rucsacului îl luă prin surprindere și simți că își pierde echilibrul.
Încercă să se sprijine în călcâie, dar reuși să îl proptească doar pe stângul, pentru că dreptul nu-i pășise pe toată suprafața treptei.
Ignațiu începu să cadă și nu reuși să apuce balustrada la timp, dar instinctul de autoconservare îl făcu să se încovoaie și să-si ferească capul de impactul cu scările de beton. După ce alunecă pe spate până pe a treia treaptă, reuși să apuce balustrada și să se ridice. Rucsacul îl ajutase să scape nevătămat, iar Ignațiu începu să râdă silențios, expirând pe nas ca o mitralieră.
Își reluă urcușul aplecându-se în față și când ajunse la bidoane, le smulse cu forțe proaspete și se grăbi cu pași mici și apăsați să ajungă în vârful scărilor. La etajul II, își dădu seama că nu existau senzori de lumină pe scară și că trebuia să aprindă becul de la întrerupător. Încercă să-l apese cu vârful piciorului, dar nu reuși să țintească exact și odată cu apariția luminii, auzi și o sonerie zbârnâind ca o scurtă alarmă de incendiu.
Ușa se deschise și în spatele ei, apăru capul unui locatar de cam 60 de ani, care îl privea nedumerit.
”Lumina am vrut”
”Ah, sigur nicio problemă, se întâmplă”
Ignațiu nu citi ce scria pe ușa acestui locatar, ci își continuă drumul înspre scările ce duceau la etajul III.
Ajuns în fața noului grup de 16 trepte, hotărî să își dezmorțească brațele înainte să înceapă din nou urcușul. Stătu câteva clipe pe gânduri, dădu din cap aprobator și apoi își puse rucsacul jos. Îl deschise și scoase la iveală o frânghie de grosime medie, ce părea să aibă mai bine de 10 metri, înnodată din metru în metru. Prinse ambele mânere ale bidoanelor cu un capăt al frânghiei și o zbughi pe scări în mână cu celălalt capăt al frânghiei și cu rucsacul gol în spate. Odată ajuns la etajul III, aprinse lumina de la întrerupător și începu apoi să tragă bidoanele cu frânghia pe scări în sus, făcând ceva zgomot, dar nu suficient încât să alerteze alți locatari.
Metoda i se păru a fi foarte eficientă, așa că o repetă întocmai pentru a ajunge și la etajul IV, unde gâfâi cam 2 minute în întuneric, după care aprinse lumina.
Scara de metal ce ducea în podul blocului era vopsită cu verde, o culoare pe care Ignațiu o detesta încă de pe vremea grădiniței. Își dădu seama că cele două bidoane vor fi prea voluminoase ca să încapă prin trapa de acces în pod și că nici el nu va încapea cu rucsacul în spate. Hotărî să urce bidoanele pe rând și la final să urce și rucsacul cu frânghia.
Așa cum se așteptase, toate cele trei urcări în pod fuseseră foarte dificile, iar la final realiză cu dezgust că scara de metal fusese vopsită de curând și că ambele lui palme erau înverzite. Privi însă cu satisfacție la cele două bidoane și la rucsacul care ajunseseră în sfârșit la destinație.
Când se ridică. prin trapă apăru un cap ce purta un chipiu de polițist și Ignațiu încercă să ghicească care dintre locatari îi alertaseră.
”Ce cauți aici? Ia hai repede jos!” se răsti omul legii cu o voce de femeie.
Ignațiu coborî și fu inșfăcat imediat de polițistă și de colegul ei. Dus la secție și interogat, Ignațiu răspunse tuturor întrebărilor cu același cuvânt: ”Secret!”
Fu eliberat în aceeași seară și după ce așteptă cam 25 de minute în fața blocului D6, aceași locatară care îi deschise și prima oară, îl lăsă să intre din nou, dar de data asta îl întrebă:
”Pe cine vizitați?”
”Pe nimeni, mă duc până în podul blocului că mi-am lăsat ceva acolo.”
Nedumerită, femeia îl prinse de mânecă și îi spuse:
”Păi dacă nu locuiți aici, ce să căutați în podul blocului?”
”Vreau să vă aprind acoperișul.”
”Doamne ferește, dar de ce?”
”L-ați vopsit aiurea verde.. eu stau in blocul de vis a vis, la etajul 4.”
”Păi nu puteți să faceți așa ceva”
”Promiteți să-i schimbați culoarea până la Crăciun?”
Femeia îngrozită, îi promise că se va ocupa personal de asta și îl asigură că va strânge bani de la locatari pentru a-i schimba culoarea în roșu cărămiziu, culoarea indicată de Ignațiu.
Când acesta veni cu ”Steaua” pe 24 Decembrie, primi de la aceiași femeie o bancnotă de 10 de RON, un măr și un pahar de vin, ambele roșii.
Așezat confortabil într-un fotoliu de catifea rosie, îi femeii spuse pe un ton îmbufnat:
”Bine ar fi fost să îl vopsiți așa din prima! M-ați fi scutit de niște drumuri.”
