Dupa-amiaza stapanea intre zori si asfintit,
Aruncandu-si clipe calde pe Pamantul neumbrit;
Oamenii-si tarau agale, pasii prin sageti de soare,
Intrebandu-se nauci tolba lui cat e de mare...
Arcasii le raspundeau, intinzand coarda mereu,
Coplesindu-i ne-ncetat cum le-ordona Prometeu.
Scurs in unde de lumina ce izbeau din nesfarsit,
Varful acului de foc, se-nneca tacut, grabit...
Pe o banca-n casa verde, unde clipele se-opresc,
Unde cauta-adapost, cei fara de chip lumesc,
Fericirea e semeata si umbla cu pas agale,
Existentei sale-acolo, nimeni nu ii da crezare;
Eu sub scutul de coroana al copacilor martiri,
Ma hranesc pe-ascuns cu seva picurand din nemuriri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu