Cioc-cioc, pac-pac!

 

E întuneric; Ștefan conduce încet, ținând volanul cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta, mângâie afectuos mâna soției, așezată pe genunchiul lui drept. 

Farurile abia reușesc să străpungă câțiva metri prin perdeaua groasă de ploaie.

— „Ajungem imediat, draga mea”, spuse el privind-o cu ochii mijiți, de parcă nu ar fi putut s-o recunoască.

— “Știi, mi se pare foarte puțin probabil ca Șerban să-ți fi spart ochelarii, Ștef… e un băiat atât de bun.”

— „Cu siguranță e răsfățat ca și cum ar fi unul… dar e evident că îi place să se joace cu ciocanul”, continuă el și începu să râdă.

— “Nu înțeleg de ce ai insistat să plecăm în seara asta când sora mea ne-a invitat să rămânem peste noapte. Puteam să-ți cumpărăm niște lentile de contact mâine dimineață la prima oră…”

— „Ți-am mai spus că nu pot să port așa ceva… În plus, sora ta doar a blufat.. Știa că am interviul la 9 dimineața și că nu pot risca să fiu blocat în trafic. După atâția ani în compania asta nenorocită, s-ar putea ca în sfârșit să fiu promovat!”

— „Sper doar să nu ratăm vreo intersecție pe furtuna asta.”

— „Nu-ți face griji, Clarisa. Conduc încet și nu sunt chiar complet orb, să știi…”

— „Nici prea departe nu ești, Ștef… Ce facem noi acum e cam nesăbuit.”

Fără să o privească, Ștefan îi îndepărtă mâna de pe genunchiul lui și acceleră subit.

— „Mda…oare de ce conduc eu în seara asta?” o întrebă el fără să o privească.

Tonul vocii îi era calm, iar contrastul dintre atitudinea lui și semnificația cuvintelor rostite, o irită pe Clarisa, care își încrucișă brațele și îi răspunse pe un ton ridicat:

— „Ce-i cu întrebarea asta?! Nu înțeleg ce anume îmi reproșezi!”

Ștefan continuă cu același calm: 

— „Oh, nimic important… doar faptul că ai insistat să mergem la petrecerea aniversară a surorii tale, în mijloc de săptămână, știind că mâine am interviul… Ce altceva? Hmm… Mă mai enervează și că îl dezvinovățești pe nepotul tău, pe care l-am văzut clar jucându-se cu un ciocan cu doar câteva minute înainte ca ochelarii mei să fie sparți”

— Dar l-ai văzut efectiv spărgându-i?… Poate într-adevăr au căzut și cineva a călcat din greșeală pe ei. Nici nu înțeleg de ce ți i-ai dat jos.”

— „Curios e că lentilele erau sparte exact ca și cum ar fi fost lovite cu un obiect metalic… nu știu, poate un ciocan?! Iar sora ta a avut și inspirația să spună că poate i-a ros câinele. A fost îngrijorată că o să-i cer să-i plătească?”

După acest schimb, urmă o tăcere de câteva minute, iar furtuna păru să se domolească și ea. 

În spatele lor, fulgerele mai luminau din când în când cerul, dar ploaia aproape că se oprise, iar Ștefan reduse viteza mașinii și a ștergătoarelor de parbriz.

— „Vezi? Aproape am ajuns.. N-a fost chiar așa de rău, nu-i așa!?” spuse el și îi puse mâna dreaptă pe umăr.

Ea i-o îndepărtă repede și privi afară pe geam.

Ștefan prinse din nou volanul cu ambele mâini și începu să accelereze, așa cum făcea de fiecare dată când Clarisa îl enerva. Era pe punctul de a spune ceva, când ea începu să strige: „oprește, oprește, opreșteeee!”

Ștefan apasă frâna și mașina începu să derapeze cu roțille fluierând; în timp ce el încerca să stabilizeze vehiculul, Clarisa își acoperi fața cu ambele mâini, împingându-și spatele cu toată puterea în scaun.

Reușiră în sfârșit să oprească în fața siluetei neclare a unui bărbat care, datorită reacției rapide a lui Ștefan, rămăsese la o distanță sigură. Acesta flutura însă ambele brațe, ca și cum mașina n-ar fi oprit. 

Ștefan era pe punctul de a coborî din mașină, când Clarisa îi prinse brațul, ținându-l în loc.

— „Doamne, Ștef, ai grijă te rog! Cine știe cine e omul ăsta…De ce se comportă atât de ciudat? Uită-te la el cum dă încă din mâini!”

— „Da, ai dreptate. Voi conduce încet înspre el și am să cobor doar geamul să-l întreb dacă e în regulă.”

— Ștef, mi-e frică, hai să mergem mai departe te rog! O să fie bine, de ce nu sună pe cineva? Asistența rutieră, poate?”

— „Vreau doar să văd ce-a pățit, nu-ți face griji.”

Ștefan se apropie încet de bărbat și când ajunse lângă el, coborî geamul, lăsând un spațiu de două degete pentru a-l întreba: 

— „Ești bine, prietene? Ce s-a întâmplat?”

Străinul se apropie de spațiul pe care Ștefan îl lăsase între ei și răspunse privindu-i rând pe rând pe cei doi:

— „Sunt blocat, mașina mea pur și simplu s-a oprit și telefonul e mort… oare ați putea să mă duceți până în oraș?”

Clarisa începu imediat să strângă genunchiul lui Ștefan, iar acesta înțelese că personajul o terifia. 

— „Un minut, prietene” îi spuse el străinului, ridicând repede geamul.

De îndată ce o făcu, Clarisa îi șopti dintr-o răsuflare:

— „Nu, te rog nu, Ștef! E aproape miezul nopții. Sună pe cineva, dar nu-l lăsa să intre în mașină, te rog!”

Ștefan coborî din nou geamul în poziția de mai devreme. 

— „Uite, prietene, îmi pare foarte rău, dar nu putem să te ducem în oraș. Pot să sun eu la Asistență rutieră pentru tine… e bine așa?” i se adresă Ștefan pe un ton precipitat.

— „Bine, dar n-ai putea să-mi dai mie telefonul? Mi-ar fi mai ușor cu detaliile..” răspuse străinul zâmbind.

— Ne grăbim , trebuie să plecăm, dar promit că voi suna!”

De îndată ce spuse asta, Ștefan ridică geamul și porni în trombă.

Străinul alergă după mașină strigând ceva, dar Stefan continuă să accelereze și încetini abia după câteva minute, când își spuse că erau destul de departe. 

Clarisa îi mulțumi lui pentru „decizia corectă în circumstanțele date”, iar Ștefan îi așeză din nou afectuos mâna pe umăr.

Un minut mai târziu însă, când hotărî să sune Asistența rutieră, realiză că nu avea suficiente detalii pentru a-i informa corect despre omul rămas în drum. O privi pe Clarisa, încercând parcă să-i spună ceva, după care se răzgândi. Într-un final, i se adresă totuși cu o voce blândă: 

”Draga mea, îți dai seama că s-ar putea ca omul ăsta să fi spus adevărul.. Daca n-am fi fost atât de isterici..” 

Zâmbetul binevoitor al lui Clarisa dispăru subit și îi răspunse și ea pe același ton, aproape tandru: 

”Ei bine, sunt sigură că se va găsi cineva să oprească și să-l ajute. Poate cineva mai încrezător sau… nu știu, mai puțin vulnerabil. Cineva care să știe să se descurce.” completă Clarisa.

Ștefan începu să accelereze din nou și nu mai scoase nicio vorbă până când ajunseră acasă, unde făcu un duș rapid și se culcă, încercând să ignore tot ce-l deranjase în acea zi. Întregul lui focus trebuia să fie pe interviul de a doua zi; nimic altceva!

Reuși să adoarmă repede, iar următoare dimineață se ridică din pat fără să amâne alarma, la 7 și un sfert. 

Își pregătise cel mai bun costum, perechea de ochelari de rezervă, își exersă cel mai bun zâmbet al lui în oglindă și plecă de acasă la 8 fix, sperând să ajungă cu cel puțin 20 de minute înainte de interviu.

Traficul se dovedi a fi mult mai lejer decât se așteptase pentru o dimineață de joi, așa că, în timpul rămas, hotărî să-și ia o cafea de la automat și să fumeze o țigară ca să-și calmeze nervii. 

Aflase că noul manager regional urma să participe la procesul de selecție, iar asta îi induse o neliniște mai mare decât și-ar fi dorit. Ștefan nu știa multe despre el, în afară de faptul că fusese director de Resurse Umane și că era cunoscut pentru criteriile sale foarte stricte atunci când selecta pe cineva pentru un post. 

Când Ștefan intră în birou, se bucură de o primire foarte călduroasă din partea celor trei intervievatori; îi cunoștea deja pe managerul de sucursală și pe cel de vânzări. 

Managerului regional păru chiar mai prietenos decât ceilalți doi.

Experiența lui Ștefan îl ajută să răspundă perfect la cele mai dificile chestiuni tehnice, dar era conștient că gafase în câteva rânduri când scenariile discutate vizau relațiile cu clienții. Ieși din interviu descumpănit, iar zâmbetul încrezător al următorului candidat care aștepta afară, i se păru insuportabil. 

Decizia legată de numirea noului manager de operațiuni urma să se facă la sfârșitul zilei, iar Ștefan petrecu întreaga zi rearanjând dosare vechi, irelevante.

Când veni timpul pentru marele anunț, Ștefan intră ultimul în sala de conferințe, unde ceilalți 5 angajați ce fuseseră intervievați pentru promoție, păreau foarte optimiști. 

După scurt timp, intrară și factorii de decizie, iar managerul regional fu primul care le vorbi: 

— „Vreau să vă asigur că ați făcut cu toții o impresie foarte bună astăzi, felicitări din nou! Cred că firma e în mâini bune! Din păcate, avem doar un post de manager pe operațiuni, iar acesta va fi al lui Ștefan Brezeanu“ 

Ștefan, își ridică uimit privirea și își analiză colegii, a căror reacții oscilau între surpindere și contrariere. Nu trecu mult timp însă până când aceștia începură să îl felicite, realizând că urma să fie șeful lor.

După ce contracandidații lui Ștefan ieșiră, cei trei manageri îi strânseră mâna lui Ștefan, adăugând fiecare cuvinte de încurajare, iar următoarea zi, managerul regional îl invită chiar la cină, spre marea surpriză a lui Ștefan, care acceptă bucuros.  

În restaurant: 

“Te-am invitat pentru că aș vrea să te implic într-o strategie de vânzări. Zona are potențial și aș vrea să te iau cu mine la niște vizite de clienți” 

“Sigur, puteți să contați pe mine, domnule Filimon” răspunse Ștefan cu entuziasm. 

“Ah, spune-mi Radu. O să ne cunoaștem mult mai bine în perioada următoare și la un moment dat, tot o să ne tutuim. Hai să mai luăm o sticlă de vin- ultima promit- și apoi te las să mergi acasă la soția ta.”

“Păi nu, e în regulă. Știe că am ieșit cu dumneavoastră.. adică cu tine și o să petrecem oricum tot weekendul împreună” 

“Ah, da? Aveți planuri mari? “ 

“Da, mergem la o cabană. E un loc unde mai ieșim în natură, ne mai relaxăm, mai facem câteva drumeții “ 

“Ce frumos! Și eu sunt un iubitor de natură. In ce zonă e? “ 

După ce Ștefan îi descrise zona, Radu Filimon îi oferi să comande o a patra sticlă de vin, dar Ștefan refuză diplomatic, asigurându-l că s-a simțit foarte bine, dar că și-a atins limita. 

Managerul regional își luă rămas-bun, amintindu-i că urma să îi trimită o listă de clienți pe care intenționa să-i viziteze in următoarele săptămâni. 

În weekendul acela, la cabană, în timp ce Ștefan deschidea o sticlă de șampanie, Clarisa căuta un CD pe care avea playlistul ei preferat. Promovarea lui Ștefan venise cu o creștere substanțială de salariu, iar Clarisa simți că soțul ei își recăpătase o anumită doză de încredere, care îl făcea mult mai atractiv. 

Când Ștefan intră în dormitor cu cele două pahare de șampanie, Clarisa îl aștepta întinsă pe pat, sprijinită într-un cot. Îmbrăcată doar în lenjeria intimă pe care Ștefan o alesese, purta parfumul lui preferat, aprinsese lumânări și îi făcea semn să se apropie. Ștefan puse paharele pe măsuță și se apropie de ea în pași de dans. 

Atunci, câinele începu să latre afară și Ștefan încercă să-l ignore, dar lătrăturile și mârâielile deveniseră tot mai puternice, până când un scheunat prelung puse capăt zgomotului.

Ștefan simțise simultan atât ușurare cât și neliniște. Îi făcu semn Clarisei să rămână tăcută și merse să ia pușca ce atârna lângă ușă. 

Două secunde mai târziu, se auzi o bătaie puternică în ușă, urmată de o voce familiară care spuse: 

„Ștefan, ești acolo?”

Ștefan făcu doi pași înapoi, îndreptând arma înspre ușă, după care întrebă:

— „Cine e? Ce vrei?”

— „Eu sunt, Radu”, veni vocea de afară.

Neîncrezător, Stefan o privi pe Clarisa și îi făcu semn să se ascundă sub pătură, iar aceasta se supuse cu o privire foarte înspăimântată. 

Când deschise ușa, managerul regional, Radu Filimon, stătea în fața lui, aparent beat.

— „Ștefan, frate. Îmi pare infinit de rău, dar am văzut luminile aprinse și m-am gândit să abuzez de ospitalitatea ta… Am fost la o petrecere stupidă prin zonă și am băut prea mult… Nu pot conduce până în oraș, că dacă mă opresc ăștia… Îmi pare rău.”

Ștefan, vizibil iritat, puse arma lângă ușă și spuse:

— „Nu e cel mai bun moment, Radule… Ai lovit câinele? De ce scheuna?”

— „Oh, nu, doar i-am dat niște recompense.”

Clarisa, care știa că patrupedul nu lua niciodată mâncare de la un străin, își scoase capul de sub pătură, cu intenția de a demasca minciuna, dar tot ce reuși să spună fuse: „Oh, Doamne, nu!!!”

În același moment, Radu Filimon scoase un ciocan și îl lovi pe Ștefan de trei ori în cap; acesta se prăbuși la podea, iar sângele începu să îi curgă abundent pe covorul alb. 

Radu Filimon își îndreaptă apoi privirea spre Clarisa, care se târâse spre capătul patului, acoperindu-și fața cu o pernă.

 „Ei, Clarisa, Clarisa! Ce întorsătură nefericită a lucrurilor, nu-i așa?”

„Tu ai fost… în noaptea aceea, pe drum. Tu ai fost!”

 „Da, dar cum naiba de nu m-a recunoscut el?” spuse Radu, arătând spre Ștefan, care zăcea nemișcat pe podea.

 „Aproape că m-a făcut să râd când se lăuda cu atenția lui la detalii… sau cu evaluarea riscurilor… ok, poate ultima parte e mai credibilă, haha!.”

Clarisa începu să țipe tot mai tare până când vocea nu i-a mai fost de niciun ajutor.

„Ai terminat?” spuse Radu cu o voce calmă.

„Vezi tu, asta s-ar fi întâmplat oricum. Fie în mașina voastră, fie aici… Așa a fost să fie.”

Când Radu Filimon ridică ciocanul să o lovească pe Clarisa, un foc de armă, urmat de un al doilea, îl paraliză și îi suspendă mâna în aer. Ciocanul căzu, iar Radu se prăbuși lângă el.

Cu fața plină de sânge, Ștefan se ridică de jos și își târî pașii până lângă Radu, descărcând încă două focuri în trupul inert al acestuia. Lovi apoi puternic cu p

iciorul în ciocanul pe care aceasta îl folosise, spunând:

„Doamne, cât urăsc chestiile ăstea!”