Înainte ca paznicul să dea drumul câinelui, Wilhelm gândea în germană.
Avea câteva nelămuriri legate de o carte citită de curând și se întreba dacă era o idee bună să-i ceară părerea Sandrei, ea fiind cea care o recomandase.
"Was ist, wenn sie denkt, dass ich doof bin?"
"Ham-ham-ham", se auzi lătratul câinelui, care nu se gândea la nimic.
Îl vedea pe Wilhelm fugind, iar disperarea acestuia îi făcea câmpul de energie să se materializeze într-o minge de culoare roșie. Tot ce urmărea câinele, de fapt, era să prindă mingea pentru stăpânul lui.
Paznicul înjura, sperând ca intrusul să nu aibă timp să sară gardul, la fel ca ceilalți hoți.
De data aceasta, își asmuțase câinele la timp. Erau șanse mari să-l prindă! Începu să fugă în urma lor și observă cu satisfacție că Dodo era aproape de călcâiele intrusului.
Mai avea nevoie doar de câteva secunde.
Atunci, brusc, Wilhelm se întoarse și își dădu rucsacul jos, împingându-l în botul câinelui, care îl înșfăcă între dinți și începu să-l smucească în toate direcțiile, mărâind amenințător.
"Dodo, lasă-l!" veni porunca paznicului, iar câinele dădu drumul rucsacului.
Wilhelm răsuflă ușurat auzind vocea unui om ce putea să controleze bestia, dar spre disperarea lui, Dodo, animat de aceeași energie, înlocui rucsacul cu gamba lui Wilhelm, iar de data aceasta paznicul îl încuraja entuziasmat.
Când Wilhelm căzu la pământ, paznicul îl prinse pe Dodo de zgardă și, după ce pretinse de două ori că-i dă drumul înspre el, se răsti la Wilhelm.
"Ce morții mă-ti cauți aici, mă, jigodie!? Ai venit la furat?"
"Nu, nu sunt hoț. M-am rătăcit și am sărit gardul", spuse Wilhelm cu disperare în glas.
"- Dă rucsacul să văd ce ai acolo!"
Tonul agresiv al paznicului îl provocă pe Dodo, care încercă să se smulgă din prinsoarea stăpânului și să-și folosească colții pentru a da consistență amenințării.
Wilhelm se târî până la rucsacul găurit și plin de saliva câinelui și îl goli în fața paznicului, care se străduia să-l țină pe Dodo în loc.
"Sunt student, n-am furat nimic, nici nu știu unde sunt, domnule. Vă rog să mă credeți!."
Paznicul scoase o lanternă și începu să împingă cu piciorul obiectele căzute din rucsac: o revistă, un pulover, ceva carte, un portmoneu, ochelari de soare, o muzicuță și o pungă de alune.
"Păi cum sari garduri așa fără să știi unde aterizezi?"întrebă paznicul pe un ton milițienesc.
"S-a întunecat și n-am mai fost pe aici, vă rog să mă credeți!", răspunse Wilhelm tângâindu-se.
Era încă la pământ și începea să simtă tot mai intens durerea provocată de mușcătura lui Dodo, care mârâia la fel de agresiv.
"Chiar dacă te cred, tot ai comis o greșeală din care trebuie să înveți", spuse paznicul, deschizându-i portmoneul. "Amenda pentru infracțiunea ta e de...235 de lei!" continuă paznicul în timp ce își transfera bacnotele în buzunar.
"Haideți, domnule, sunt ultimii mei bani!", reacționă Wilhelm, surprins și contrariat în același timp.
Când paznicul strigă, Dodo începu să latre și el.
"Strânge-ți chestiile și dispari! Dacă nu te cari în trei minute, dau iar drumul câinelui pe tine!"
Wilhelm nu mai simțise niciodată o asemenea umilință și nici nu mai cunoscue vreodată un om animat de atât de mult dispreț.
Își puse repede lucrurile în rucsac și sări gardul fără să privească înapoi.
Aproape că plângea, dar de fiecare dată când înghițea, reușea să-și oprească lacrimile.
Începu să se gândească la alegerea de a studia în acest oraș și la viața pe care o lăsase în urmă.
Banii îi erau mereu insuficienți și, în afară de Sandra, nu mai vorbea decât cu colegului de cameră din căminul studențesc.
Încă nu îi era clar cum să ajungă acasă; știa direcția în care trebuia să se îndrepte, însă nu era sigur dacă era posibil să traverseze zonele acestea semi-sălbatice fără să mai sară alte garduri; șchiopăta..
Locul în care fusese mușcat pulsa acum de durere și știa că sângerase destul de abundent pentru că simțea sângele scurgându-se pe gambă și îmbibându-i-se în ciorap.
Trecu mai bine de o oră până reuși să găsească o zonă familiară, iar când ajunse în cămin, portarul îi făcu semn să urce fără să-l privească. În cameră, colegul lui asculta muzică în căști, iar Wilhelm gesticulă un salut la care acesta răspunse mecanic.
Intră repede la duș, unde își analiză gamba.
Urmele colților erau mai mari decât se așteptase, iar sub ele, erau două dâre de sânge închegat.
Când își spălă rana, sângele începu să curgă din nou, iar Wilhelm se întrebă dacă ar trebui să meargă la spital.
Reuși să aplice suficientă presiune cu hârtia igienică pe care o găsise și începu apoi să caute ceva cu care să se bandajeze, ca să oprească sângerarea.
Când ieși din baie, colegul lui îi dădu destul de multă atenție ca să observe că i se întâmplase ceva.
"De ce umbli în halul ăsta, Wili?"
Când Wilhelm îi spuse ce pățise, colegul lui dădu aprobatori din cap și îi spuse că știa foarte bine atât locul, cât și pe paznic, cu câine cu tot.
"Și ce aș fi putut să fur de acolo încât să reacționeze atât de violent?"
"Mere, Wili, mere." Exact ca și alea pe care ți le ofer eu din când în când.."
