marți, 17 iunie 2025

"Creier paleolitic, institutii medievale si tehnologie dumnezeiasca"

Triburile sunt formate, emisarii sunt decapitati si nimeni nu se mai ofera voluntar sa fie sol de pace.
Aceiasi oameni care denunta religia pentru manipularea credinciosilor, preiau cele mai dogmatice idei ale unei ideologii surogat si le propavaduiesc evanghelic, semnaland constant virtutile impartasite inechivoc de membrii tribului din care fac parte.

Lenea intelectuala a speciei umane e usor de inteles, pe fondul dezvoltarii unui A.I. scenarist, scriitor, compozitor, artist, matematician, scriitor de proiecte, sfatuitor, atotstiutor, dar tind sa cred ca lenea intelectuala a oamenilor ”dăștepți” e mai nocivă.

Analog cu analfabetismul functional, desi la alt nivel cognitiv, e un virus al mintii, care repeta in continuu aceleasi mantre, pana la calcificare (există o corelație între lipsa neuroplasticității și depresia). 
Fie că ești incapabil să faci deducții simple, fie refuzi să înțelegi nuanțele, tot iluzie se numește.  

Mă tem de faptul că vor urma tensiuni și mai mari, că polarizarea societății se va accentua atât de tare încat la fiecare mandat, fosta opoziție se va răzbuna pe fosta putere. cum se întâmplă acum în S.U.A.  

Bănuiesc că dincolo de ideologii, oamenii din cele două triburi au mult mai multe lucruri în comun decât dezacorduri, iar autodisprețul (mai ales cel repetat obsesiv de români când vorbesc despre ”ceilalți” români), trebuie să înceteze. 

Stai jos și taci

 În restaurantul “Vatra Casei”, tocmai se făcea schimbul de tură. Cei cinci ospătari care își terminau schimbul și luară rămas bun de la colegii nou-veniți și ieșiră în pas alert pe ușa din dos. 


“Nu mai țin minte ce-am comandat”, spuse Suzana, o tânără brunetă care purta o bluză cu guler înalt și își aranja obsesiv părul după urechi. 

Acest tic le captivase atenția celor doi comeseni în așa măsură, încât răspunseră aproape la unison:


”Hmm?” 

”De mâncare. Nu mai știu ce am comandat și ne-au luat meniurile.” spuse ea, privindu-i pe rând pe cei doi. 

Unul dintre ei se ridică și se îndreptă către un chelner, iar cel de-al doilea reacționă și el, părând că vrea să îl urmeze, dar se opri privindu-l, cu palmele pe masă.


Câteva secunde mai târziu, se așeză din nou, iar Suzana îi zâmbi cu subînțeles.


”Gordon bleau cu orez și o salată asortată, iar de băut, un ceai de menă”, spuse el precum un elev scos la tablă. 

Suzana, surprinsă și amuzată în același timp, îi răspunse pe un ton jucăuș: 

”Oau, Cipri! Ce memorie ai! Dar s-ar putea să îmi schimb comanda” 

”Doar să nu fie prea târziu..” răspunse el îngândurat.


Colegul lor, care tocmai punea meniul pe masă, spuse gâfâind:
”Le-am zis să mai vină o dată ca să confirmăm comanda!”
”Da, să mai vină!” repetă Suzana, care se sprijini ostentativ pe spătarul scaunului și începu să-și analizeze unghiile.


”Băi Dragoș, foarte rapid te-ai mișcat!”, spuse Cipri privindu-l cu o mină serioasă.


Cei doi tineri erau de vârste similare, ascultau cam aceiași muzică, urmăreau cam aceleași podcasturi și gândeau în general la fel, dar erau mereu antagoniști când ieșeau cu Suzana.

Aveau un grup virtual comun, unde schimbau link-uri, informații, și propuneri de ieșiri, iar întâlnirea din această seară fusese inițiativa lui Patriciu (momentan absent), cu ocazia publicării unui articol de-al lui într-o revistă culturală. 
Publicația, recent apărută, lansase o invitație către citiorii interesati să scrie 3000 de cuvinte pe tema ”Post-modernismului” în care să argumenteze dacă avem de-a face cu un curent benefic sau dăunător pentru umanitate. 


Doi dintre cei trei erau indiferenți, atât față de revistă, cât și față de subiectul propus de aceasta, dar erau totuși mândri că articolul prietenului lor fusese publicat.


”O juma de oră a zis că întârzie, nu?”, întrebă Dragoș, privindu-și ceasul.

”Da, mă, calmează-te! Au trecut doar 15 minute de când am venit”, îi răspunse Cipri, după care o privi pe Suzana ca să îi observe reacția.
Suzana, care încă studia meniul, nu păru să le dea atenție, iar cei doi rămăseseră tăcuți.


”Poate ar trebui să citim articolul până ajunge Patriciu” spuse ea într-un final.
”Eu l-am citit așa în mare” spuse Dragoș privind-o cu atenție
”Păi, în mare , și eu știu care e ideea.” spuse Cipri, fixând-o tot pe ea.

Dragoș își întoarse privirea înspre el și i se adresă pe un ton zeflemitor:


”În mare, mi se pare că și Hitler era marxist!”
Suzana izbucni în râs, revenind din spătarul scaunului cu coatele pe masă și prinzându-i lui Dragoș încheietura, pe care o scutura în ritmul hohotelor ei tot mai intense. Dragoș, râdea și el, acoperindu-i mâna cu a lui.

”Scuzați-mă, e liber scaunul acesta?”
Întrebarea veni de la un domn îmbrăcat foarte elegant, a cărui ținută contrasta cu restaurantul ce avea un specific rustic.

”Nu, așteptăm pe cineva”, răspunse Cipri pe un ton cam ridicat, pentru a-și face cuvintele auzite în contextul descărcării isterice ale prietenilor lui.  
Omul îi răspunse și el, pe un ton similar:

”Dacă se întâmplă să nu mai apară, vă rog să-mi faceți imediat un semn. Eu și soția mea aniversăm aniversăm 18 ani de căsnicie și avem un invitat în plus. Momentan stă în picioare, iar dacă dumneavoastră nu folosiți scaunul.. ”

Bărbatul arătă pe rând cu degetul la copilul neașezat de lângă masa lui, iar apoi la scaunul neocupat de la masa celor 3.
”Dar pe ospătar l-ați întrebat?” strigă Cipri, încercând să acopere râsetele care nu mai conteneau în fundal.
”Păi nu, fiindcă văd că aveți unul în plus!” se răsti bărbatul.
”Prietenul nostru trebuie să sosească în orice clipă!” răspunse Cipri, molipsindu-se ușor de râsetele lui Suzana și Dragoș, care continuau nestingheriți.

Bărbatul îi privi pe toți trei, dar i se adresă tot lui Cipri, care între timp începuse să râdă și el cu poftă:

”Voi sunteți chiar nesimțiți! Ce vi se pare atât de amuzant? Faptul că un copil stă în picioare și se smiorcăie?”

Niciunul dintre cei trei nu găsi răgazul de a răspunde printre hohote, iar bărbatul se întoarse iritat la masa lui.

Suzana fu prima care reuși să-și revină din criza de râs, iar ceilalți doi, reușirseă apoi și ei, aproape simultan.

”Ne-a trimis un link cu articolul, nu-i așa? Cât poate să dureze?” spuse ea, punându-și telefonul pe masă.

”Bine, îl citesc eu repede”, răspunse Dragoș și înainte ca cei doi să poată reacționa, începu:

”Dacă lumea modernă știe un milion de secrete, lumea antică știa doar unul; acel secret era mai măreț decât toate cele 1 milion, pentru că multitudinea de secrete crează moarte, dezastre, depresie, egoism, vicii și avariție, pe când acel unic secret, conferă viață, lumină și adevăr.”

Aici, Dragoș făcu o pauză și păru să recitească articolul.

”A scris el așa ceva?!” întrebă Cipri, cu o doză de surprindere în glas.
”Ah, nu. E un citat din Manly P. Hall. Așa își începe articolul, cu citatul ăsta.”
”Păi de ce nu menționezi?!” interveni Suzana, puțin iritată.
Cipri, privind-o, îl certă și el imediat:
”Dacă tot vrei să-ți oferim atenția, respectă puțin audiența!” 

”Bine, ce importanță are? E în articol și probabil că e relevant pentru ce urmează să zică. Pot să continui?”
”Da, hai că nu mai avem prea mult timp”, răspunse Suzana, în timp ce trasa impacientată un cerc imaginar cu degetul ei arătător.
”Citește doar ultimul fragment, incheierea!” completă ea apoi.


Dragoș reluă:
”Post-modernismul este, prin urmare, un proces de diluare a valorilor până la atomizarea perspectivală, negarea ierarhiilor și a orânduirii, o tentativă de reversie a convergenței divinului înspre lumesc și nu invers.. Pe umerii omului contemporan apasă povara copleșitoare că nu Dumnezeu, ci chiar el are un potențial infinit.

”Uite-l că a ajuns!” veni atenționarea lui Cipri, iar Dragoș își puse repede telefonul pe masă.

Cu un zâmbet larg pe față, Patriciu le făcea cu mâna în timp ce se apropia. Purta o pereche de pantaloni kaki și mocasini de aceiași culoare, iar ținuta îi era completată de un pulover albastru deschis, peste care se vedea gulerul unei cămăși galbene. Părul puțin răvășit, atitudinea jovială și dezinvoltă, îl făceau să pară cu 10 ani mai tânăr decât era de fapt.

Cei patru prieteni erau absolvenți ai facultății de drept, iar Patriciu era singurul care nu lucra în domeniu. Spre dezamăgirea părințlor săi, refuzase o ofertă de angajare primită de la cabinetul unui avocat și deschise un anticariat într-o casă veche și dărapănată, pe care o închiriase însă la un preț foarte bun. Prietenii lui, în special cei trei care-l așteptau în acea seară, îl ajutaseră să transforme și să decoreze spațiul, iar apoi, s-au oferit chiar să-l promoveze, să organizeze mici evenimente culturale, să strângă donații de cărți și alte obiecte.
Implicare Suzanei, mai ales, fusese hotărâtoare pentru succesul proiectului. 

Pe lângă ajutorul pe care i-l oferise pentru redecorarea spațiului cu mobilier de bun gust, ea reușise să organizeze cele mai animate evenimente și să atragă cele mai valoroase donații.
Când Patriciu o întrebase cum reușise să facă toate aceste lucururi, Suzana îi răspunse cu un zâmbet monalisian, ducându-i degetul la buze.
Gestul îl deranjase atât de tare pe prietenul ei, care era de față, încât mai târziu în acea seară, provocase cearta ce urma să pună capăt unei relații de doi ani.

Apropierea lui Patriciu de masă, o făcu pe Suzana să se fâstâcească puțin și chiar să tragă scaunul menit pentru el mai aproape de al ei.

Dragoș și Cipri erau în picioare, iar noul venit le strânse mâna cu entuziasm, după care se aplecă să o îmbrățișeze pe Suzana, căreia îi ciufuli și părul.

Binedispusă, îi prinse mâinile într-ale ei și i se adresă cu o voce caldă:

”Încă nu am comandat, aproape că ne-au dat afară până să ajungi..” 


”Ah, e în regulă. Din păcate nu pot să stau”, spuse Patriciu, descătușându-și o mână din prinsoarea ei și ducând-o pe cealaltă pe umărul ei dezgolit.

”Nu poți să stai? Păi cum?” interveni Cipri, privindu-o când pe Suzana, când pe Patriciu.

”O să mă iertați, dar acum câteva minute, am primit un mesaj de la editoarea revistei. A acceptat o invitație la film”
”Păi stai jos câteva minute și dă-ne mai multe detalii!” continuă Dragoș, care o privea pe Suzana cum își fixa privirea în podea.

”N-am timp!” continuă Patriciu cu aceiași jovialitate. ”Tre să ajung la cinema într-o oră și traficul e foarte greu de învins la ora asta!”

Cipri, care studia și el reacțiile Suzanei la această veste, i se adresă pe un ton dojenitor:


”Păi Patriciu, ne chemi pe toți aici, ne facem timp pentru tine, tu întârzii și apoi vii să ne spui că suntem alternativa mai puțin dezirabilă? Pe bune?”

”Hai mă, nu o luați chiar așa! V-am strâns pe toți trei la un loc, ne-am și văzut, dar tre să mă înțelegeți! Pe tipa asta am ochit-o de multă vreme, de aia i-am și cerut Suzanei să scrie articolul. Mersi încă o dată, Suzana! V-am pupat!”


Patriciu ieși în pas alert, la fel ca ospătarii de mai devreme, iar Dragoș și Cipri o priveau pe Suzana cu ochi întrebători.

Ea se ridică de la masă, târând după ea scaunul lui Patriciu, cu care se opri la masa bărbatului ce sărbătorea 18 ani de căsnicie.
Împinse scaunul în fața copilului, care încă se smiorcăia și îi spuse pe un ton calm:

”Stai jos și taci”