Cioc-cioc, pac-pac!

 

E întuneric; Ștefan conduce încet, ținând volanul cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta, mângâie afectuos mâna soției, așezată pe genunchiul lui drept. 

Farurile abia reușesc să străpungă câțiva metri prin perdeaua groasă de ploaie.

— „Ajungem imediat, draga mea”, spuse el privind-o cu ochii mijiți, de parcă nu ar fi putut s-o recunoască.

— “Știi, mi se pare foarte puțin probabil ca Șerban să-ți fi spart ochelarii, Ștef… e un băiat atât de bun.”

— „Cu siguranță e răsfățat ca și cum ar fi unul… dar e evident că îi place să se joace cu ciocanul”, continuă el și începu să râdă.

— “Nu înțeleg de ce ai insistat să plecăm în seara asta când sora mea ne-a invitat să rămânem peste noapte. Puteam să-ți cumpărăm niște lentile de contact mâine dimineață la prima oră…”

— „Ți-am mai spus că nu pot să port așa ceva… În plus, sora ta doar a blufat.. Știa că am interviul la 9 dimineața și că nu pot risca să fiu blocat în trafic. După atâția ani în compania asta nenorocită, s-ar putea ca în sfârșit să fiu promovat!”

— „Sper doar să nu ratăm vreo intersecție pe furtuna asta.”

— „Nu-ți face griji, Clarisa. Conduc încet și nu sunt chiar complet orb, să știi…”

— „Nici prea departe nu ești, Ștef… Ce facem noi acum e cam nesăbuit.”

Fără să o privească, Ștefan îi îndepărtă mâna de pe genunchiul lui și acceleră subit.

— „Mda…oare de ce conduc eu în seara asta?” o întrebă el fără să o privească.

Tonul vocii îi era calm, iar contrastul dintre atitudinea lui și semnificația cuvintelor rostite, o irită pe Clarisa, care își încrucișă brațele și îi răspunse pe un ton ridicat:

— „Ce-i cu întrebarea asta?! Nu înțeleg ce anume îmi reproșezi!”

Ștefan continuă cu același calm: 

— „Oh, nimic important… doar faptul că ai insistat să mergem la petrecerea aniversară a surorii tale, în mijloc de săptămână, știind că mâine am interviul… Ce altceva? Hmm… Mă mai enervează și că îl dezvinovățești pe nepotul tău, pe care l-am văzut clar jucându-se cu un ciocan cu doar câteva minute înainte ca ochelarii mei să fie sparți”

— Dar l-ai văzut efectiv spărgându-i?… Poate într-adevăr au căzut și cineva a călcat din greșeală pe ei. Nici nu înțeleg de ce ți i-ai dat jos.”

— „Curios e că lentilele erau sparte exact ca și cum ar fi fost lovite cu un obiect metalic… nu știu, poate un ciocan?! Iar sora ta a avut și inspirația să spună că poate i-a ros câinele. A fost îngrijorată că o să-i cer să-i plătească?”

După acest schimb, urmă o tăcere de câteva minute, iar furtuna păru să se domolească și ea. 

În spatele lor, fulgerele mai luminau din când în când cerul, dar ploaia aproape că se oprise, iar Ștefan reduse viteza mașinii și a ștergătoarelor de parbriz.

— „Vezi? Aproape am ajuns.. N-a fost chiar așa de rău, nu-i așa!?” spuse el și îi puse mâna dreaptă pe umăr.

Ea i-o îndepărtă repede și privi afară pe geam.

Ștefan prinse din nou volanul cu ambele mâini și începu să accelereze, așa cum făcea de fiecare dată când Clarisa îl enerva. Era pe punctul de a spune ceva, când ea începu să strige: „oprește, oprește, opreșteeee!”

Ștefan apasă frâna și mașina începu să derapeze cu roțille fluierând; în timp ce el încerca să stabilizeze vehiculul, Clarisa își acoperi fața cu ambele mâini, împingându-și spatele cu toată puterea în scaun.

Reușiră în sfârșit să oprească în fața siluetei neclare a unui bărbat care, datorită reacției rapide a lui Ștefan, rămăsese la o distanță sigură. Acesta flutura însă ambele brațe, ca și cum mașina n-ar fi oprit. 

Ștefan era pe punctul de a coborî din mașină, când Clarisa îi prinse brațul, ținându-l în loc.

— „Doamne, Ștef, ai grijă te rog! Cine știe cine e omul ăsta…De ce se comportă atât de ciudat? Uită-te la el cum dă încă din mâini!”

— „Da, ai dreptate. Voi conduce încet înspre el și am să cobor doar geamul să-l întreb dacă e în regulă.”

— Ștef, mi-e frică, hai să mergem mai departe te rog! O să fie bine, de ce nu sună pe cineva? Asistența rutieră, poate?”

— „Vreau doar să văd ce-a pățit, nu-ți face griji.”

Ștefan se apropie încet de bărbat și când ajunse lângă el, coborî geamul, lăsând un spațiu de două degete pentru a-l întreba: 

— „Ești bine, prietene? Ce s-a întâmplat?”

Străinul se apropie de spațiul pe care Ștefan îl lăsase între ei și răspunse privindu-i rând pe rând pe cei doi:

— „Sunt blocat, mașina mea pur și simplu s-a oprit și telefonul e mort… oare ați putea să mă duceți până în oraș?”

Clarisa începu imediat să strângă genunchiul lui Ștefan, iar acesta înțelese că personajul o terifia. 

— „Un minut, prietene” îi spuse el străinului, ridicând repede geamul.

De îndată ce o făcu, Clarisa îi șopti dintr-o răsuflare:

— „Nu, te rog nu, Ștef! E aproape miezul nopții. Sună pe cineva, dar nu-l lăsa să intre în mașină, te rog!”

Ștefan coborî din nou geamul în poziția de mai devreme. 

— „Uite, prietene, îmi pare foarte rău, dar nu putem să te ducem în oraș. Pot să sun eu la Asistență rutieră pentru tine… e bine așa?” i se adresă Ștefan pe un ton precipitat.

— „Bine, dar n-ai putea să-mi dai mie telefonul? Mi-ar fi mai ușor cu detaliile..” răspuse străinul zâmbind.

— Ne grăbim , trebuie să plecăm, dar promit că voi suna!”

De îndată ce spuse asta, Ștefan ridică geamul și porni în trombă.

Străinul alergă după mașină strigând ceva, dar Stefan continuă să accelereze și încetini abia după câteva minute, când își spuse că erau destul de departe. 

Clarisa îi mulțumi lui pentru „decizia corectă în circumstanțele date”, iar Ștefan îi așeză din nou afectuos mâna pe umăr.

Un minut mai târziu însă, când hotărî să sune Asistența rutieră, realiză că nu avea suficiente detalii pentru a-i informa corect despre omul rămas în drum. O privi pe Clarisa, încercând parcă să-i spună ceva, după care se răzgândi. Într-un final, i se adresă totuși cu o voce blândă: 

”Draga mea, îți dai seama că s-ar putea ca omul ăsta să fi spus adevărul.. Daca n-am fi fost atât de isterici..” 

Zâmbetul binevoitor al lui Clarisa dispăru subit și îi răspunse și ea pe același ton, aproape tandru: 

”Ei bine, sunt sigură că se va găsi cineva să oprească și să-l ajute. Poate cineva mai încrezător sau… nu știu, mai puțin vulnerabil. Cineva care să știe să se descurce.” completă Clarisa.

Ștefan începu să accelereze din nou și nu mai scoase nicio vorbă până când ajunseră acasă, unde făcu un duș rapid și se culcă, încercând să ignore tot ce-l deranjase în acea zi. Întregul lui focus trebuia să fie pe interviul de a doua zi; nimic altceva!

Reuși să adoarmă repede, iar următoare dimineață se ridică din pat fără să amâne alarma, la 7 și un sfert. 

Își pregătise cel mai bun costum, perechea de ochelari de rezervă, își exersă cel mai bun zâmbet al lui în oglindă și plecă de acasă la 8 fix, sperând să ajungă cu cel puțin 20 de minute înainte de interviu.

Traficul se dovedi a fi mult mai lejer decât se așteptase pentru o dimineață de joi, așa că, în timpul rămas, hotărî să-și ia o cafea de la automat și să fumeze o țigară ca să-și calmeze nervii. 

Aflase că noul manager regional urma să participe la procesul de selecție, iar asta îi induse o neliniște mai mare decât și-ar fi dorit. Ștefan nu știa multe despre el, în afară de faptul că fusese director de Resurse Umane și că era cunoscut pentru criteriile sale foarte stricte atunci când selecta pe cineva pentru un post. 

Când Ștefan intră în birou, se bucură de o primire foarte călduroasă din partea celor trei intervievatori; îi cunoștea deja pe managerul de sucursală și pe cel de vânzări. 

Managerului regional păru chiar mai prietenos decât ceilalți doi.

Experiența lui Ștefan îl ajută să răspundă perfect la cele mai dificile chestiuni tehnice, dar era conștient că gafase în câteva rânduri când scenariile discutate vizau relațiile cu clienții. Ieși din interviu descumpănit, iar zâmbetul încrezător al următorului candidat care aștepta afară, i se păru insuportabil. 

Decizia legată de numirea noului manager de operațiuni urma să se facă la sfârșitul zilei, iar Ștefan petrecu întreaga zi rearanjând dosare vechi, irelevante.

Când veni timpul pentru marele anunț, Ștefan intră ultimul în sala de conferințe, unde ceilalți 5 angajați ce fuseseră intervievați pentru promoție, păreau foarte optimiști. 

După scurt timp, intrară și factorii de decizie, iar managerul regional fu primul care le vorbi: 

— „Vreau să vă asigur că ați făcut cu toții o impresie foarte bună astăzi, felicitări din nou! Cred că firma e în mâini bune! Din păcate, avem doar un post de manager pe operațiuni, iar acesta va fi al lui Ștefan Brezeanu“ 

Ștefan, își ridică uimit privirea și își analiză colegii, a căror reacții oscilau între surpindere și contrariere. Nu trecu mult timp însă până când aceștia începură să îl felicite, realizând că urma să fie șeful lor.

După ce contracandidații lui Ștefan ieșiră, cei trei manageri îi strânseră mâna lui Ștefan, adăugând fiecare cuvinte de încurajare, iar următoarea zi, managerul regional îl invită chiar la cină, spre marea surpriză a lui Ștefan, care acceptă bucuros.  

În restaurant: 

“Te-am invitat pentru că aș vrea să te implic într-o strategie de vânzări. Zona are potențial și aș vrea să te iau cu mine la niște vizite de clienți” 

“Sigur, puteți să contați pe mine, domnule Filimon” răspunse Ștefan cu entuziasm. 

“Ah, spune-mi Radu. O să ne cunoaștem mult mai bine în perioada următoare și la un moment dat, tot o să ne tutuim. Hai să mai luăm o sticlă de vin- ultima promit- și apoi te las să mergi acasă la soția ta.”

“Păi nu, e în regulă. Știe că am ieșit cu dumneavoastră.. adică cu tine și o să petrecem oricum tot weekendul împreună” 

“Ah, da? Aveți planuri mari? “ 

“Da, mergem la o cabană. E un loc unde mai ieșim în natură, ne mai relaxăm, mai facem câteva drumeții “ 

“Ce frumos! Și eu sunt un iubitor de natură. In ce zonă e? “ 

După ce Ștefan îi descrise zona, Radu Filimon îi oferi să comande o a patra sticlă de vin, dar Ștefan refuză diplomatic, asigurându-l că s-a simțit foarte bine, dar că și-a atins limita. 

Managerul regional își luă rămas-bun, amintindu-i că urma să îi trimită o listă de clienți pe care intenționa să-i viziteze in următoarele săptămâni. 

În weekendul acela, la cabană, în timp ce Ștefan deschidea o sticlă de șampanie, Clarisa căuta un CD pe care avea playlistul ei preferat. Promovarea lui Ștefan venise cu o creștere substanțială de salariu, iar Clarisa simți că soțul ei își recăpătase o anumită doză de încredere, care îl făcea mult mai atractiv. 

Când Ștefan intră în dormitor cu cele două pahare de șampanie, Clarisa îl aștepta întinsă pe pat, sprijinită într-un cot. Îmbrăcată doar în lenjeria intimă pe care Ștefan o alesese, purta parfumul lui preferat, aprinsese lumânări și îi făcea semn să se apropie. Ștefan puse paharele pe măsuță și se apropie de ea în pași de dans. 

Atunci, câinele începu să latre afară și Ștefan încercă să-l ignore, dar lătrăturile și mârâielile deveniseră tot mai puternice, până când un scheunat prelung puse capăt zgomotului.

Ștefan simțise simultan atât ușurare cât și neliniște. Îi făcu semn Clarisei să rămână tăcută și merse să ia pușca ce atârna lângă ușă. 

Două secunde mai târziu, se auzi o bătaie puternică în ușă, urmată de o voce familiară care spuse: 

„Ștefan, ești acolo?”

Ștefan făcu doi pași înapoi, îndreptând arma înspre ușă, după care întrebă:

— „Cine e? Ce vrei?”

— „Eu sunt, Radu”, veni vocea de afară.

Neîncrezător, Stefan o privi pe Clarisa și îi făcu semn să se ascundă sub pătură, iar aceasta se supuse cu o privire foarte înspăimântată. 

Când deschise ușa, managerul regional, Radu Filimon, stătea în fața lui, aparent beat.

— „Ștefan, frate. Îmi pare infinit de rău, dar am văzut luminile aprinse și m-am gândit să abuzez de ospitalitatea ta… Am fost la o petrecere stupidă prin zonă și am băut prea mult… Nu pot conduce până în oraș, că dacă mă opresc ăștia… Îmi pare rău.”

Ștefan, vizibil iritat, puse arma lângă ușă și spuse:

— „Nu e cel mai bun moment, Radule… Ai lovit câinele? De ce scheuna?”

— „Oh, nu, doar i-am dat niște recompense.”

Clarisa, care știa că patrupedul nu lua niciodată mâncare de la un străin, își scoase capul de sub pătură, cu intenția de a demasca minciuna, dar tot ce reuși să spună fuse: „Oh, Doamne, nu!!!”

În același moment, Radu Filimon scoase un ciocan și îl lovi pe Ștefan de trei ori în cap; acesta se prăbuși la podea, iar sângele începu să îi curgă abundent pe covorul alb. 

Radu Filimon își îndreaptă apoi privirea spre Clarisa, care se târâse spre capătul patului, acoperindu-și fața cu o pernă.

 „Ei, Clarisa, Clarisa! Ce întorsătură nefericită a lucrurilor, nu-i așa?”

„Tu ai fost… în noaptea aceea, pe drum. Tu ai fost!”

 „Da, dar cum naiba de nu m-a recunoscut el?” spuse Radu, arătând spre Ștefan, care zăcea nemișcat pe podea.

 „Aproape că m-a făcut să râd când se lăuda cu atenția lui la detalii… sau cu evaluarea riscurilor… ok, poate ultima parte e mai credibilă, haha!.”

Clarisa începu să țipe tot mai tare până când vocea nu i-a mai fost de niciun ajutor.

„Ai terminat?” spuse Radu cu o voce calmă.

„Vezi tu, asta s-ar fi întâmplat oricum. Fie în mașina voastră, fie aici… Așa a fost să fie.”

Când Radu Filimon ridică ciocanul să o lovească pe Clarisa, un foc de armă, urmat de un al doilea, îl paraliză și îi suspendă mâna în aer. Ciocanul căzu, iar Radu se prăbuși lângă el.

Cu fața plină de sânge, Ștefan se ridică de jos și își târî pașii până lângă Radu, descărcând încă două focuri în trupul inert al acestuia. Lovi apoi puternic cu p

iciorul în ciocanul pe care aceasta îl folosise, spunând:

„Doamne, cât urăsc chestiile ăstea!” 

Rol

 În acea dimineață, autoarea simți că scenariul la care lucra era sufocat de o forță contrară, imposibil de observat cu ochiul liber, dar care putea fi dedusă prin prisma eșecurilor de coeziune, afinitate și armonie ale elementelor. 

Pentru a crea Universul așa cum și-l imaginase, toate detaliile trebuiau să se materializeze cu cea mai mare exactitate, iar fără cooperarea completă a fiecărui atom, reglajul fin al macrocosmosului, urma să eșueze la rândul lui.

Se micșoră până jos de tot, la firul ierbii, făcându-se destul de mică încât să riște să fie înecată sub stropul de rouă ce stătea să cadă. Era atât de minusculă, încât ar fi trebuit să sară ca să le ajungă furnicilor la gleznă. 

Era prea micuță ca să fie strivită de tălpile celor din parc și chiar dacă s-ar fi întâmplat să fie cumva prinsă între două suprafețe suficient de netede, avea un ultim resort: oprirea timpului. 

Odată cu asta însă, ar fi riscat să amâne închiderea cercului creației și multe dintre procese ar fi trebuit reluate; era indicat un anumit grad de precauție! 

Scenariul pe care și l-ar fi dorit avea deja un final, iar protagoniștii stăteau închiși într-o cameră, inerți și cu ochii deschiși, ca niște păpuși. 

Mai trebuiau finalizate străzile unde aceștia urmau să se întâlnească, trenurile, mașinile și avioanele cu care urmau să călătorească, hainele pe care urmau să le poarte, munții pe care urmau să îi străbată și suma sentimentelor care urmau să îi anime. 

Nu putea să conceapă nici cerul și nici stelele, până nu identifica sursa forței opozante. 

Începu să conștientizeze că se făcuse de cam 4 milioane de ori mai mică și deveni convinsă că imaginația ei era acum de 8 milioane de ori mai mare. Asta îi provocă o migrenă debilitantă, care o făcu să se țipe și să sperie un tânăr de mărime normală, care stătea întins pe iarbă. Trebuia să încerce să adoarmă! Somnul era singurul remediu care încă funcționa atunci când trebuia să atenueze aceste migrene. Se târî aproape un centimetru, până să găsească un loc destul de comod ca să ațipească. 

Când într-un final reuși, se făcea că era la marginea unui lac în care zeci de oameni de toate vârstele, toți bine dispuși, erau angrenați în diverse jocuri, râzând cu jovialitate. După costumele de baie și mașinile parcate în apropiere, scena părea să se petreacă în anii ‘60. 

Un singur personaj contrasta cu restul celor de acolo. Intrase în lac cu cămașa pe el, iar când autoarea îi întâlni privirea batjocoritoare, individul se scufundă rapid și se făcu complet nevăzut, cu toate că apa nu era deloc adâncă. 

Autoarea așteptă în zadar ca acesta să revină la suprafață și deveni tot mai sigură că el era responsabil de blocajul creativ în care se afla. 

Intră și ea în lac, ca să îl caute și observă imediat că bărbatul ieșise de fapt de sub apă, dar se ascundea cu multă dibăcie când în spatele unuia, când al altuia dintre cei prezenți; ei păreau să-l ignore, preocupați de jocurile și discuțiile lor. 

”Îți comand să ieși imediat!” i se adresă autoarea, arătând cu degetul către mal.

”Îți recomand să-ți stropești fața cu niște apă rece ca să te trezești” veni răspunsul zeflemitor al individului. 

”Foarte îndrăzneț ai devenit! Mai devreme te ascundeai ca un laș!” 

”Mă jucam doar.. N-am de ce să mă ascund de tine.” 

”Știi cine sunt?!” spuse ea arătându-i stiloul ei de aur

”Da, știu.. Dar tu știi cine sunt eu?” răspunse individul arătându-i o călimară cu inițialele ei, pe care începu să o arunce dintr-o palmă într-alta. În pas de dans, râzând sardonic, se ascunse din nou în spatele unuia dintre oamenii de acolo. 

”Stai pe loc!” ordonă autoarea, cu o voce tunătoare. 

Cuvintele ei răsunară prin tot eterul și îl umplură cu o vibrație ce se insinause în fiecare vietate de acolo. Șerpii și cârtițele, lupii și urșii, peștii și oamenii, erau cu toții pironiți în loc.

Până și vântul încetă să mai bată, apa nu mai clipocea, foșnetul frunzelor amuți, iar florile nu se mai clătinau. 

Puful păpădiilor, păsările, fluturii și albinele rămăseseră suspendate pentru o clipă, după care căzură toate domol la pământ. 

În liniștea tot mai apăsătoare, tabloul părea neanimat, cu excepția personajului capabil să reziste poruncii autoarei. 

Individul ieși în sfârșit din apă, iar autoarea observă cu oroare că picioarele lui masive erau îmblănite, iar dansul de mai devreme se transformase acum într-o simplă scormoneală cu copita la marginea lacului. O privea amenințător, cu capul aplecat înainte, gata să se năpustească asupra ei. 

Autoarea încercă să se trezească, dar nu reuși. Oare era într-un pericol real? Nu încercase până atunci să oprească timpul în vis și, dacă ar fi reușit, riscurile îi erau complet necunoscute.

“Păstrează-ți distanța, bestie!” se răsti ea la individul care continua să o fixeze cu privirea. 

“Hai să ne ciocnim cap în cap și dacă rămâi în picioare, îți predau călimara!”, îi strigă el, menținând aceiași poziție.

Autoarea ridică stiloul deasupra capului și îl trasă un simbol, sau poate un cuvânt imaginar, iar în următoarea clipă, un taur neobișnuit de mare apăru în depărtare, zguduind pământul în timp ce gonea înspre lac. Se opri alături de autoare, luând o poziție amenințătoare, gata să-i înfrunte adversarul.

Individul, râzând, scoase dopul călimării și o îndreptă in direcția animalului, care se dematerializă instantaneu, fiind apoi sorbit înăuntru, precum duhul în lampa lui Aladin. 

Autoarea, înmărmurită, își lăsă stiloul să cadă la pământ, iar individul continuă: 

“Nu poți să eviți conflictul ăsta și nimeni nu poate să te ajute. Hai, înfruntă-mă!”

“Nu vreau! Lupta n-ar fi dreaptă!” răspunse ea, ridicându-și stiloul de jos și făcând câțiva pași înapoi. 

“Nu mai ai trucuri? Ai putea să-ți comanzi un cap de bizon, sau unul de berbec.. Ai avea șanse foarte mari!” 

“Știu ce poți să faci.. ai călimara.” 

“Aha.. și atunci vrei să oprim ostiliățile pe care le-ai început tu!” 

”Dacă vrei să mă ataci, poți să o faci..” spuse autoarea pe un ton resemnat.

“Ai venit aici ca să mă înfrunți!” 

“Nu, am venit să te înțeleg. “

“Cu cât vorbești mai mult, cu atât devin mai puternic” 

“ Și totuși, cine ești?” întrebă ea, continuând să se retragă. 

“Un autor, ca și tine”

Individul îi permise să mai facă câțiva pași înapoi, după care începu să gonească înspre ea, galopând cu picioarele lui de bestie și răgind cu capul înainte. Autoarea încercă să oprească timpul, dar observă deznădăjduită că stiloul ei de aur, se transformase acum într-un băț. 

Simți momentul impactului ca pe o minge de foc ce îi explodase în piept, eliberând înăuntru ei o energie de necuprins; o căldura mistuitoare, ce îi învăluia inima și o făcea să crească necontenit, să se răspândească în tot Universul și în același timp, să se umple de tot Universul. 

Peste tot, în jurul și înăuntrul ei, auzea ecoul unei melodii cântate de vocea individului care se autointitulase “autor”. 

Era animată de o stare de euforie atât de intensă, încât abandonase orice voința proprie în schimbul unei contopiri complete cu muzica lui, care pulsa în ritmul inimii ei imense. 

Cu fiecare bătaie, o nouă trăire extatică, amplificată de culori nemaivăzute, părea să confere bucuriei noi dimensiuni, chiar în momentul în care credea că fericirea-i era desăvârșită.  

Deschise ochii cu zâmbetul pe buze și chiar dacă nu mai știa motivul pentru care era atât de bine dispusă, simțea mult optimism în suflet. Privi tavanul camerei și încercă să-și amintească unde era și de ce se trezise goală, pe podea, înconjurată de acești oameni străini, dezbrăcați și ei. 

Atunci, ușa se deschise și un individ ce îi părea foarte 

cunoscut îi anunță: 

“Gata, în sfârșit am terminat povestea!” 

Castelul negru

Regele dormea de 5 ore și 16 minute, cufundat într-un somn atât de profund, încât nu păru să audă clopotele bătând, cu toate că vibrațiile acestora rezonau prin ușa dormitorului. 

Regina, care se trezise încă de la primul gong, îi scutură viguros umerii, iar el deschise ochii, mormăind aproape ininteligibil: "Te rog să te servești, mai am.." 

Când își reveni la realitate, privirea ei alarmată îl miră pe rege foarte tare; aceasta era prima oară când soția lui părea să nu fie complet stăpână pe ea. 

"Antoniu, clopotele!" spuse ea cu ochi rugători. 

"Da, ce-i cu ele? îi răspunse el aproape șoptit. 

"Sunt clopotele de alarmă, Antoniu! Suntem sub asediu!" continuă ea tot mai agitată. 

"Nu se poate așa ceva, dragă Mirabela!" răspunse el, privind-o neîncrezător. 

"Cum nu se poate? Ascultă!" 

"Dar.. dar toți vecinii ne sunt prieteni și aliați! La Est îi avem pe trădalioți, la Nord pe țepungași, la Sud sunt viclenezii, iar în Vest e chiar vărul meu Perfidiu."

Regina îl privi iritată și se răsti la el: 

"La naiba, revino-ți, Antoniu! Unul dintre ei, din nu știu care punct cardinal, a început ostilitățile! Trebuie să formăm o strategie!" 

Regele se așeză pe marginea patului și spuse îngândurat, mai mult pentru el: 

"Dar de ce să ne atace? N-am fost eu mereu bun cu ei.. "

Regina, cu o privire exasperată, se ridică de lângă el, își puse repede halatul și bătu în ușă. Soldatul de gardă îi deschise, făcu doi pași în spate și salută ceremonios. 

”Cine ne atacă, Petroniu?” întrebă regina 

”Atacul pare să vină din Vest, maiestate. Comandantul a luat un cal și a plecat în recunoaștere, regina mea.” raportă soldatul în poziție de drepți. 

”La ordinele cui?” 

”A instaurat legea marțială, maiestate”, spuse soldatul cu privirea în pământ.

”Bine, măcar a reacționat cumva! Protejați-l pe rege și când puteți, mutați-l în turnul de Est! Eu plec să adun consiliul de război.” 

Regele, care nu se mișcase de pe marginea patului spuse cu o voce stinsă: 
”Să ai grijă, dragă Mirabela! Fără tine, sunt pierdut!”  

Regina se întoarse înspre Antoniu, îi cuprinse mâna într-a ei și i-o strânse, ducându-i-o la piept. 

”Toți depindem de tine. Trebuie să-mi promiți că vei avea grijă să nu ieși de aici decât atunci când e absolut necesar!” 

Regele dădu aprobator din cap și își șterse o lacrimă. 

Culoarele castelului erau cufundate în întuneric, iar făclia pe care regina o ținea în mâna dreaptă, nu-și răspândea lumina la o distanță mai mare de doi pași în jurul ei. Cu toate acestea, mersul ei era sigur, alert și rezolut. Plutea.. 

Se opri în sfârșit în fața unei uși păzită de un gardian, căruia îi porunci să o deschidă imediat. Acesta, înspăimântat să o vadă însăși pe regină, fără alai și îmbrăcată doar într-un halat, rămase imobil, cu gura căscată. 

Când regina repetă ordinul, gardianul își reveni din șoc, iar mișcările lui precipitate, menite să compenseze lipsa de reacție de mai devreme, îl făcură să scape cheile pe jos și să deschidă ușa îngenuncheat. 

"Nu mă așteptam la asemenea respect..mai ales din partea ta" se auzi o voce ironică din încăpere. 

Când regina apăru în pragul ușii, gardianul se dădu repede la o parte. 

"Ah, maiestate! Domnia voastră, aici?" 

"Știi de ce sunt aici, Lucius.. ”  

Pașii monotoni și apăsați care se apropiau de ușă, aparțineau unui om care nu se grăbea nicăieri. 

Când acesta ajunse în apropierea făcliei, regina tresări și făcu un pas înapoi. 

"Maiestatea voastră a rămas în schimb la fel de frumoasă." spuse el pe un ton jovial.

Regina schiță un zâmbet care se risipi însă într-o clipă, iar apoi intră în cameră închizând ușa în urma ei. 

Gardianul protestă fără prea multă vlagă, iar cei doi se aflau acum față în față.

"Dar, maiestate, oare e o idee bună să vă închideți în camera cu un nebun?"

"Îmi pare rău, dar n-am putut să te eliberez mai devreme." 

"Acum că războiul nu mai poate fi evitat, ce înseamnă libertatea?"  

"Înseamnă că va trebui să luptăm pentru ea! Totuși nu înțeleg de unde ai știut că o să ne atace.."

"Am văzut semnele, Alteța voastră.. "

"De ce ești atât de criptic, Lucius? Și spune-mi pe nume, doar ne știm de-o veșnicie! " 

"La ultimul bal organizat în castelul lui Perfidiu, am fost invitat de episcop în camera lui, unde am observat ceva îngrijorător."

"Ce anume? " întrebă regina impacientată 

"Avea pe masă o carte de strategie militară, iar poziția semnului de carte îmi spunea că aproape o terminase.. M-am întrebat de ce un servitor al lui Dumnezeu ar fi interesat de arta războiului, dar am luat-o ca pe o curiozitate. Mai târziu, am văzut însă aceiași carte și în alte părți ale castelului, una în posesia reginei, iar alta, chiar în mâna comandantului gărzii. Dacă n-aș fi citit-o, aș fi crezut că e o coincidență, însă știam ce conține și am devenit convins că Perfidiu se pregătește să ne atace." 

"Pentru că noi suntem singurii lui vecini.." îngână regina mai mult pentru ea.

"Exact! Ca să atace pe oricine altcineva, ar fi trebuit să treacă pe la noi, iar din câte știam, regele nu fusese informat de nicio campanie militară. 

Știu că regele și Perfidiu au crescut ca doi frați și că o asemenea trădare e de neconceput pentru Alteța Sa, însă asta se datorează loialității sale pentru familie, loialitate pe care o proiectează și asupra vărului său.. Perfidiu e însă diferit, am observat în multe ocazii că prioritățile lui gravitează mereu în jurul puterii." 

"N-avem timp să analizăm motivațiile! Ai cartea la tine?" interveni regina nerăbdătoare. 

"Nu, mi-a fost confiscată de rege când am vrut să o folosesc pentru a-i arăta de ce îl suspectam pe Perfidiu. Dragostea și rațiunea.. nu-i așa?" 

"Cum se numește cartea, ajută-mă cu ceva, dă-mi un indiciu! Poate o găsim în bibliotecă!"

"Doar eu am avut-o. Se numea "Patru pași pentru un regat"

și descria în detaliu ordinea atacurilor necesare pentru o victorie rapidă împotriva oricărui regat nepregătit de război. Nu rețin exact care era ordinea, dar oricum cred că e prea târziu.." 

Regina îl privi preț de câteva clipe, după care îi spuse: 

"Nu am avut cum să te protejez.. Dacă ar fi fost doar defăimarea lui Perfidiu.. dar cealaltă teorie a fost imposibil de apărat. Mai ales că ai insistat atât de mult, te-ai adresat chiar în fața consiliului..!"

"Teoria va fi testată în curând, dragă Vizita ta aici e al treilea pas greșit."

Atunci, de undeva, parcă de nicăieri, o voce tunătoare reverberă prin tot castelul: 

"Regele a fost capturat, înapoi la pozițiile voastre!" 

 

Drumul înspre casă

 Înainte ca paznicul să dea drumul câinelui, Wilhelm gândea în germană. 

Avea câteva nelămuriri legate de o carte citită de curând și se întreba dacă era o idee bună să-i ceară părerea Sandrei, ea fiind cea care o recomandase. 

"Was ist, wenn sie denkt, dass ich doof bin?"

"Ham-ham-ham", se auzi lătratul câinelui, care nu se gândea la nimic. 

Îl vedea pe Wilhelm fugind, iar disperarea acestuia îi făcea câmpul de energie să se materializeze într-o minge de culoare roșie. Tot ce urmărea câinele, de fapt, era să prindă mingea pentru stăpânul lui. 

Paznicul înjura, sperând ca intrusul să nu aibă timp să sară gardul, la fel ca ceilalți hoți. 

De data aceasta, își asmuțase câinele la timp. Erau șanse mari să-l prindă! Începu să fugă în urma lor și observă cu satisfacție că Dodo era aproape de călcâiele intrusului. 

Mai avea nevoie doar de câteva secunde. 

Atunci, brusc, Wilhelm se întoarse și își dădu rucsacul jos, împingându-l în botul câinelui, care îl înșfăcă între dinți și începu să-l smucească în toate direcțiile, mărâind amenințător. 

"Dodo, lasă-l!" veni porunca paznicului, iar câinele dădu drumul rucsacului. 

Wilhelm răsuflă ușurat auzind vocea unui om ce putea să controleze bestia, dar spre disperarea lui, Dodo, animat de aceeași energie, înlocui rucsacul cu gamba lui Wilhelm, iar de data aceasta paznicul îl încuraja entuziasmat. 

Când Wilhelm căzu la pământ, paznicul îl prinse pe Dodo de zgardă și, după ce pretinse de două ori că-i dă drumul înspre el, se răsti la Wilhelm. 

"Ce morții mă-ti cauți aici, mă, jigodie!? Ai venit la furat?"

"Nu, nu sunt hoț. M-am rătăcit și am sărit gardul", spuse Wilhelm cu disperare în glas. 

"- Dă rucsacul să văd ce ai acolo!" 

Tonul agresiv al paznicului îl provocă pe Dodo, care încercă să se smulgă din prinsoarea stăpânului și să-și folosească colții pentru a da consistență amenințării. 

Wilhelm se târî până la rucsacul găurit și plin de saliva câinelui și îl goli în fața paznicului, care se străduia să-l țină pe Dodo în loc.

"Sunt student, n-am furat nimic, nici nu știu unde sunt, domnule. Vă rog să mă credeți!." 

Paznicul scoase o lanternă și începu să împingă cu piciorul obiectele căzute din rucsac: o revistă, un pulover, ceva carte, un portmoneu, ochelari de soare, o muzicuță și o pungă de alune. 

"Păi cum sari garduri așa fără să știi unde aterizezi?"întrebă paznicul pe un ton milițienesc. 

"S-a întunecat și n-am mai fost pe aici, vă rog să mă credeți!", răspunse Wilhelm tângâindu-se. 

Era încă la pământ și începea să simtă tot mai intens durerea provocată de mușcătura lui Dodo, care mârâia la fel de agresiv. 

"Chiar dacă te cred, tot ai comis o greșeală din care trebuie să înveți", spuse paznicul, deschizându-i portmoneul. "Amenda pentru infracțiunea ta e de...235 de lei!" continuă paznicul în timp ce își transfera bacnotele în buzunar. 

"Haideți, domnule, sunt ultimii mei bani!", reacționă Wilhelm, surprins și contrariat în același timp. 

Când paznicul strigă, Dodo începu să latre și el. 

"Strânge-ți chestiile și dispari! Dacă nu te cari în trei minute, dau iar drumul câinelui pe tine!"

 Wilhelm nu mai simțise niciodată o asemenea umilință și nici nu mai cunoscue vreodată un om animat de atât de mult dispreț. 

Își puse repede lucrurile în rucsac și sări gardul fără să privească înapoi. 

Aproape că plângea, dar de fiecare dată când înghițea, reușea să-și oprească lacrimile. 

Începu să se gândească la alegerea de a studia în acest oraș și la viața pe care o lăsase în urmă. 

Banii îi erau mereu insuficienți și, în afară de Sandra, nu mai vorbea decât cu colegului de cameră din căminul studențesc. 

Încă nu îi era clar cum să ajungă acasă; știa direcția în care trebuia să se îndrepte, însă nu era sigur dacă era posibil să traverseze zonele acestea semi-sălbatice fără să mai sară alte garduri; șchiopăta.. 

Locul în care fusese mușcat pulsa acum de durere și știa că sângerase destul de abundent pentru că simțea sângele scurgându-se pe gambă și îmbibându-i-se în ciorap. 

Trecu mai bine de o oră până reuși să găsească o zonă familiară, iar când ajunse în cămin, portarul îi făcu semn să urce fără să-l privească. În cameră, colegul lui asculta muzică în căști, iar Wilhelm gesticulă un salut la care acesta răspunse mecanic. 

Intră repede la duș, unde își analiză gamba. 

Urmele colților erau mai mari decât se așteptase, iar sub ele, erau două dâre de sânge închegat. 

Când își spălă rana, sângele începu să curgă din nou, iar Wilhelm se întrebă dacă ar trebui să meargă la spital.

Reuși să aplice suficientă presiune cu hârtia igienică pe care o găsise și începu apoi să caute ceva cu care să se bandajeze, ca să oprească sângerarea. 

Când ieși din baie, colegul lui îi dădu destul de multă atenție ca să observe că i se întâmplase ceva.

"De ce umbli în halul ăsta, Wili?" 

 

Când Wilhelm îi spuse ce pățise, colegul lui dădu aprobatori din cap și îi spuse că știa foarte bine atât locul, cât și pe paznic, cu câine cu tot. 

"Și ce aș fi putut să fur de acolo încât să reacționeze atât de violent?" 

"Mere, Wili, mere." Exact ca și alea pe care ți le ofer eu din când în când.."

"Creier paleolitic, institutii medievale si tehnologie dumnezeiasca"

Triburile sunt formate, emisarii sunt decapitati si nimeni nu se mai ofera voluntar sa fie sol de pace.

Aceiasi oameni care denunta religia pentru manipularea credinciosilor, preiau cele mai dogmatice idei ale unei ideologii surogat si le propavaduiesc evanghelic, semnaland constant virtutile impartasite inechivoc de membrii tribului din care fac parte.

Lenea intelectuala a speciei umane e usor de inteles, pe fondul dezvoltarii unui A.I. scenarist, scriitor, compozitor, artist, matematician, scriitor de proiecte, sfatuitor, atotstiutor, dar tind sa cred ca lenea intelectuala a oamenilor ”dăștepți” e mai nocivă.

Analog cu analfabetismul functional, desi la alt nivel cognitiv, e un virus al mintii, care repeta in continuu aceleasi mantre, pana la calcificare (există o corelație între lipsa neuroplasticității și depresia). 

Fie că ești incapabil să faci deducții simple, fie refuzi să înțelegi nuanțele, tot iluzie se numește.  

Mă tem de faptul că vor urma tensiuni și mai mari, că polarizarea societății se va accentua atât de tare încat la fiecare mandat, fosta opoziție se va răzbuna pe fosta putere. cum se întâmplă acum în S.U.A.  

Bănuiesc că dincolo de ideologii, oamenii din cele două triburi au mult mai multe lucruri în comun decât dezacorduri, iar autodisprețul (mai ales cel repetat obsesiv de români când vorbesc despre ”ceilalți” români), trebuie să înceteze. 

Stai jos și taci

 

În restaurantul “Vatra Casei”, tocmai se făcea schimbul de tură. Cei cinci ospătari care își terminau schimbul și luară rămas bun de la colegii nou-veniți și ieșiră în pas alert pe ușa din dos. 

“Nu mai țin minte ce-am comandat”, spuse Suzana, o tânără brunetă care purta o bluză cu guler înalt și își aranja obsesiv părul după urechi. 

Acest tic le captivase atenția celor doi comeseni în așa măsură, încât răspunseră aproape la unison:

”Hmm?” 

”De mâncare. Nu mai știu ce am comandat și ne-au luat meniurile.” spuse ea, privindu-i pe rând pe cei doi. 

Unul dintre ei se ridică și se îndreptă către un chelner, iar cel de-al doilea reacționă și el, părând că vrea să îl urmeze, dar se opri privindu-l, cu palmele pe masă.

Câteva secunde mai târziu, se așeză din nou, iar Suzana îi zâmbi cu subînțeles.

”Gordon bleau cu orez și o salată asortată, iar de băut, un ceai de menă”, spuse el precum un elev scos la tablă. 

Suzana, surprinsă și amuzată în același timp, îi răspunse pe un ton jucăuș: 

”Oau, Cipri! Ce memorie ai! Dar s-ar putea să îmi schimb comanda” 

”Doar să nu fie prea târziu..” răspunse el îngândurat.

Colegul lor, care tocmai punea meniul pe masă, spuse gâfâind:
”Le-am zis să mai vină o dată ca să confirmăm comanda!”
”Da, să mai vină!” repetă Suzana, care se sprijini ostentativ pe spătarul scaunului și începu să-și analizeze unghiile.

”Băi Dragoș, foarte rapid te-ai mișcat!”, spuse Cipri privindu-l cu o mină serioasă.

Cei doi tineri erau de vârste similare, ascultau cam aceiași muzică, urmăreau cam aceleași podcasturi și gândeau în general la fel, dar erau mereu antagoniști când ieșeau cu Suzana.

Aveau un grup virtual comun, unde schimbau link-uri, informații, și propuneri de ieșiri, iar întâlnirea din această seară fusese inițiativa lui Patriciu (momentan absent), cu ocazia publicării unui articol de-al lui într-o revistă culturală. 
Publicația, recent apărută, lansase o invitație către citiorii interesati să scrie 3000 de cuvinte pe tema ”Post-modernismului” în care să argumenteze dacă avem de-a face cu un curent benefic sau dăunător pentru umanitate. 

Doi dintre cei trei erau indiferenți, atât față de revistă, cât și față de subiectul propus de aceasta, dar erau totuși mândri că articolul prietenului lor fusese publicat.

”O juma de oră a zis că întârzie, nu?”, întrebă Dragoș, privindu-și ceasul.

”Da, mă, calmează-te! Au trecut doar 15 minute de când am venit”, îi răspunse Cipri, după care o privi pe Suzana ca să îi observe reacția.
Suzana, care încă studia meniul, nu păru să le dea atenție, iar cei doi rămăseseră tăcuți.

”Poate ar trebui să citim articolul până ajunge Patriciu” spuse ea într-un final.
”Eu l-am citit așa în mare” spuse Dragoș privind-o cu atenție
”Păi, în mare , și eu știu care e ideea.” spuse Cipri, fixând-o tot pe ea.

Dragoș își întoarse privirea înspre el și i se adresă pe un ton zeflemitor:

”În mare, mi se pare că și Hitler era marxist!”
Suzana izbucni în râs, revenind din spătarul scaunului cu coatele pe masă și prinzându-i lui Dragoș încheietura, pe care o scutura în ritmul hohotelor ei tot mai intense. Dragoș, râdea și el, acoperindu-i mâna cu a lui.

”Scuzați-mă, e liber scaunul acesta?”
Întrebarea veni de la un domn îmbrăcat foarte elegant, a cărui ținută contrasta cu restaurantul ce avea un specific rustic.

”Nu, așteptăm pe cineva”, răspunse Cipri pe un ton cam ridicat, pentru a-și face cuvintele auzite în contextul descărcării isterice ale prietenilor lui.  
Omul îi răspunse și el, pe un ton similar:

”Dacă se întâmplă să nu mai apară, vă rog să-mi faceți imediat un semn. Eu și soția mea aniversăm aniversăm 18 ani de căsnicie și avem un invitat în plus. Momentan stă în picioare, iar dacă dumneavoastră nu folosiți scaunul.. ”

Bărbatul arătă pe rând cu degetul la copilul neașezat de lângă masa lui, iar apoi la scaunul neocupat de la masa celor 3.
”Dar pe ospătar l-ați întrebat?” strigă Cipri, încercând să acopere râsetele care nu mai conteneau în fundal.
”Păi nu, fiindcă văd că aveți unul în plus!” se răsti bărbatul.
”Prietenul nostru trebuie să sosească în orice clipă!” răspunse Cipri, molipsindu-se ușor de râsetele lui Suzana și Dragoș, care continuau nestingheriți.

Bărbatul îi privi pe toți trei, dar i se adresă tot lui Cipri, care între timp începuse să râdă și el cu poftă:

”Voi sunteți chiar nesimțiți! Ce vi se pare atât de amuzant? Faptul că un copil stă în picioare și se smiorcăie?”

Niciunul dintre cei trei nu găsi răgazul de a răspunde printre hohote, iar bărbatul se întoarse iritat la masa lui.

Suzana fu prima care reuși să-și revină din criza de râs, iar ceilalți doi, reușirseă apoi și ei, aproape simultan.

”Ne-a trimis un link cu articolul, nu-i așa? Cât poate să dureze?” spuse ea, punându-și telefonul pe masă.

”Bine, îl citesc eu repede”, răspunse Dragoș și înainte ca cei doi să poată reacționa, începu:

”Dacă lumea modernă știe un milion de secrete, lumea antică știa doar unul; acel secret era mai măreț decât toate cele 1 milion, pentru că multitudinea de secrete crează moarte, dezastre, depresie, egoism, vicii și avariție, pe când acel unic secret, conferă viață, lumină și adevăr.”

Aici, Dragoș făcu o pauză și păru să recitească articolul.

”A scris el așa ceva?!” întrebă Cipri, cu o doză de surprindere în glas.
”Ah, nu. E un citat din Manly P. Hall. Așa își începe articolul, cu citatul ăsta.”
”Păi de ce nu menționezi?!” interveni Suzana, puțin iritată.
Cipri, privind-o, îl certă și el imediat:
”Dacă tot vrei să-ți oferim atenția, respectă puțin audiența!” 

”Bine, ce importanță are? E în articol și probabil că e relevant pentru ce urmează să zică. Pot să continui?”
”Da, hai că nu mai avem prea mult timp”, răspunse Suzana, în timp ce trasa impacientată un cerc imaginar cu degetul ei arătător.
”Citește doar ultimul fragment, incheierea!” completă ea apoi.

Dragoș reluă:
”Post-modernismul este, prin urmare, un proces de diluare a valorilor până la atomizarea perspectivală, negarea ierarhiilor și a orânduirii, o tentativă de reversie a convergenței divinului înspre lumesc și nu invers.. Pe umerii omului contemporan apasă povara copleșitoare că nu Dumnezeu, ci chiar el are un potențial infinit.

”Uite-l că a ajuns!” veni atenționarea lui Cipri, iar Dragoș își puse repede telefonul pe masă.

Cu un zâmbet larg pe față, Patriciu le făcea cu mâna în timp ce se apropia. Purta o pereche de pantaloni kaki și mocasini de aceiași culoare, iar ținuta îi era completată de un pulover albastru deschis, peste care se vedea gulerul unei cămăși galbene. Părul puțin răvășit, atitudinea jovială și dezinvoltă, îl făceau să pară cu 10 ani mai tânăr decât era de fapt.

Cei patru prieteni erau absolvenți ai facultății de drept, iar Patriciu era singurul care nu lucra în domeniu. Spre dezamăgirea părințlor săi, refuzase o ofertă de angajare primită de la cabinetul unui avocat și deschise un anticariat într-o casă veche și dărapănată, pe care o închiriase însă la un preț foarte bun. Prietenii lui, în special cei trei care-l așteptau în acea seară, îl ajutaseră să transforme și să decoreze spațiul, iar apoi, s-au oferit chiar să-l promoveze, să organizeze mici evenimente culturale, să strângă donații de cărți și alte obiecte.
Implicare Suzanei, mai ales, fusese hotărâtoare pentru succesul proiectului. 

Pe lângă ajutorul pe care i-l oferise pentru redecorarea spațiului cu mobilier de bun gust, ea reușise să organizeze cele mai animate evenimente și să atragă cele mai valoroase donații.
Când Patriciu o întrebase cum reușise să facă toate aceste lucururi, Suzana îi răspunse cu un zâmbet monalisian, ducându-i degetul la buze.
Gestul îl deranjase atât de tare pe prietenul ei, care era de față, încât mai târziu în acea seară, provocase cearta ce urma să pună capăt unei relații de doi ani.

Apropierea lui Patriciu de masă, o făcu pe Suzana să se fâstâcească puțin și chiar să tragă scaunul menit pentru el mai aproape de al ei.

Dragoș și Cipri erau în picioare, iar noul venit le strânse mâna cu entuziasm, după care se aplecă să o îmbrățișeze pe Suzana, căreia îi ciufuli și părul.

Binedispusă, îi prinse mâinile într-ale ei și i se adresă cu o voce caldă:

”Încă nu am comandat, aproape că ne-au dat afară până să ajungi..” 

”Ah, e în regulă. Din păcate nu pot să stau”, spuse Patriciu, descătușându-și o mână din prinsoarea ei și ducând-o pe cealaltă pe umărul ei dezgolit.

”Nu poți să stai? Păi cum?” interveni Cipri, privindu-o când pe Suzana, când pe Patriciu.

”O să mă iertați, dar acum câteva minute, am primit un mesaj de la editoarea revistei. A acceptat o invitație la film”
”Păi stai jos câteva minute și dă-ne mai multe detalii!” continuă Dragoș, care o privea pe Suzana cum își fixa privirea în podea.

”N-am timp!” continuă Patriciu cu aceiași jovialitate. ”Tre să ajung la cinema într-o oră și traficul e foarte greu de învins la ora asta!”

Cipri, care studia și el reacțiile Suzanei la această veste, i se adresă pe un ton dojenitor:

”Păi Patriciu, ne chemi pe toți aici, ne facem timp pentru tine, tu întârzii și apoi vii să ne spui că suntem alternativa mai puțin dezirabilă? Pe bune?”

”Hai mă, nu o luați chiar așa! V-am strâns pe toți trei la un loc, ne-am și văzut, dar tre să mă înțelegeți! Pe tipa asta am ochit-o de multă vreme, de aia i-am și cerut Suzanei să scrie articolul. Mersi încă o dată, Suzana! V-am pupat!”

Patriciu ieși în pas alert, la fel ca ospătarii de mai devreme, iar Dragoș și Cipri o priveau pe Suzana cu ochi întrebători.

Ea se ridică de la masă, târând după ea scaunul lui Patriciu, cu care se opri la masa bărbatului ce sărbătorea 18 ani de căsnicie.
Împinse scaunul în fața copilului, care încă se smiorcăia și îi spuse pe un ton calm:

”Stai jos și taci”  

Călătorie

Așezat ca pe ace, în vagonul de clasa a II - a, al trenului rapid 4812, Liviu își privea cei trei colegi de compartiment mult prea îndelung și mult prea insistent. 

După cam 40-50 de secunde petrecute studiind vestimentația și fizionomia primului dintre ei, atenția lui se muta automat pe al doilea, apoi pe al treilea, făra vreun răgaz sau măcar o scurtă privire pe fereastră, luându-i pe rând, de la stânga la dreapta, fără să le spună nimic în timp ce îi scana. 

Trenul pornise de 4-5 minute, iar Liviu fusese ultimul care intrase în compartiment. Se așezase foarte aproape de pasagerul ce ocupa locul de lângă el și începuse să îl studieze, făcându-l pe acesta să se mute într-un final împreună cu ceilalți doi, pe bancheta de vis a vis.  

După ce Liviu îi supuse la o primă tură de observatii, cei trei se priviră și ei unii pe alții, căutând să-și mărturisească dezaprobarea față de acest comportament bizar și poate să se invite reciproc la o reacție, la o mustrare a individului; cu toate acestea, niciunul dintre ei nu îndrăznea să îl confrunte, rămânând tăcuți și alegând să privească pe fereastră când la venea rândul să fie sfredeliți de privirea insistentă a lui Liviu. 

Când unul dintre ei își acoperi fața cu o carte, Liviu se ridică imediat în picioare și îl privi de sus, după care i-o smulse și începu să rupă paginile, mototolindu-le și aruncându-le apoi, rând pe rând, sub banchetă. Îi înapoie apoi coperta, iar acesta se prefăcu din nou că citește. 

Trenul încetinea și roțile de fier scârțâiau acum îndelung, făcandu-i pe cei trei, care erau orientați în direcția de mers, să-și proptească vârfurile picioarelor în podea. Liviu în schimb, își lăsă întreaga greutate a corpului în voia legilor fizicii, lipindu-și spatele de banchetă, ridicând picioarele, iar când trenul opri de tot, se lăsă aruncat înainte de efectul inerției.
Cei trei își coordonară mișcările precum bilele unui perpetuum mobil, făcându-i loc între ei, iar Liviu era acum bila numărul 3 din 4. 

Își puse mâinile pe genunchi și privi înainte, fără să se miște nici măcar când ușa compartimentului se deschise și o voce feminină, timidă, se adresă pasagerilor:
”Bună ziua!” spuse ea. Din partea pasagerilor se auziră niște bombăneli, care imitau doar salutul.

Femeia ridică din sprâncene, își puse sacoșa pe suportul de bagaje și își agăță haina în cuierul de lângă geam.

Imediat ce se așeză, Liviu se ridică de lângă cei trei și luă loc lângă ea, foarte aproape, privind-o în același stil în care îi privise pe restul.  

Femeia îl privi și ea mirată pentru câteva secunde, după care se uită la cei trei pasageri de vis a vis, care ignorau interacțiunea, străduindu-se să fie preocupați cu ale lor: unul privea pe fereastră, altul își acoperea fața cu o copertă de carte, iar ultimul căuta ceva într-o plasă aproape goală. 

“Mă scuzați, domnule, vă rog să vă păstrați distanța” spuse ea aproape șoptit.

Cei trei pasageri își îndreptară acum atenția asupra lor. 

Liviu se mută puțin mai departe de ea, dar continuă să o privească fără să spună nimic. 

“Numele meu e Simona” spuse ea întinzându-i mâna, fără ca gestul să fie reciproc. Continuă apoi: “Dacă vreți să aflați ceva despre mine, puteți să mă întrebați.“ 

Liviu nu-i răspunse, ci își mută subit atenția înspre bancheta celor trei, care priviseră scena cu răsuflarea tăiată, iar acum fuseseră surprinși în flagrant. În mai puțin de o secundă, plasa, coperta și fereastra îi salvară pe aceștia din nou de Liviu și de ochii lui necruțători. 

Femeia observa acum la rândul ei cum acești trei bărbați în toată firea, îmbrăcați decent și bărbieriți, erau intimidați de comportamentul bizar al unui tânăr firav, de-abia trecut de adolescență, ce purta o bască promoțională, haine murdare și bocanci vechi de un sfert de secol. 

Simona începu să râdă, iar cei trei o priviră aparent ofensați, dar în continuare tăcuți. 

”Domnilor, să înțeleg că nu vă cunoașteți?” întrebă ea, în continuare amuzată.

Liviu tocmai începea să se uite la pasagerul din mijloc, iar Simona îl văzu pe acesta privind imediat pe fereastră, unde se pierdu în verdele crud al câmpiilor.

Cel de lângă el, care știa că urma să fie analizat în câteva secunde, i se adresă nou-venitei cu o voce tânguitoare:
”Spuneți-i vă rog să înceteze! Poate o să vă asculte..” 

”Și dacă reușesc, ce-mi oferiți la schimb?” întrebă ea pe un ton jucăuș.

”Nu știu, ce să vă ofer? Dumneavoastră n-ați vrea o atmosferă mai puțin tensionată?”
Când se pregăti să-i răspundă, Simona observă că pierduse atenția acestuia pentru că perechea de ochi îndreptați acum asupra lui îl stânjeneau atât de tare încât nu mai putea să funcționeze normal.

Ceilalți doi o rugară și ei într-un mod similar să intervină pentru ei, să încerce să-l înduplece pe acest personaj haotic, să-l facă să înceteze, pentru ca ordinea firească a lucrurilor să fie restabilită. 

Simona îi privi încă o dată pe toți trei, de data asta cu multă gravitate și într-un final se apropie de urechea lui Liviu, căruia îi șopti ceva preț de 1 minut.

Liviu se ridică și începu să cotrobăie prin buzunarele celor trei, de unde scoase portofelele și le aruncă pe geamul deschis de Simona. 

La următoarea stație, conductorul îi coborî pe aceștia din tren, iar Simona schimbă compartimentul, lăsându-l pe Liviu să se întindă pe întreaga lungime a banchetei.