Cioc-cioc, pac-pac!

 

E întuneric; Ștefan conduce încet, ținând volanul cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta, mângâie afectuos mâna soției, așezată pe genunchiul lui drept. 

Farurile abia reușesc să străpungă câțiva metri prin perdeaua groasă de ploaie.

— „Ajungem imediat, draga mea”, spuse el privind-o cu ochii mijiți, de parcă nu ar fi putut s-o recunoască.

— “Știi, mi se pare foarte puțin probabil ca Șerban să-ți fi spart ochelarii, Ștef… e un băiat atât de bun.”

— „Cu siguranță e răsfățat ca și cum ar fi unul… dar e evident că îi place să se joace cu ciocanul”, continuă el și începu să râdă.

— “Nu înțeleg de ce ai insistat să plecăm în seara asta când sora mea ne-a invitat să rămânem peste noapte. Puteam să-ți cumpărăm niște lentile de contact mâine dimineață la prima oră…”

— „Ți-am mai spus că nu pot să port așa ceva… În plus, sora ta doar a blufat.. Știa că am interviul la 9 dimineața și că nu pot risca să fiu blocat în trafic. După atâția ani în compania asta nenorocită, s-ar putea ca în sfârșit să fiu promovat!”

— „Sper doar să nu ratăm vreo intersecție pe furtuna asta.”

— „Nu-ți face griji, Clarisa. Conduc încet și nu sunt chiar complet orb, să știi…”

— „Nici prea departe nu ești, Ștef… Ce facem noi acum e cam nesăbuit.”

Fără să o privească, Ștefan îi îndepărtă mâna de pe genunchiul lui și acceleră subit.

— „Mda…oare de ce conduc eu în seara asta?” o întrebă el fără să o privească.

Tonul vocii îi era calm, iar contrastul dintre atitudinea lui și semnificația cuvintelor rostite, o irită pe Clarisa, care își încrucișă brațele și îi răspunse pe un ton ridicat:

— „Ce-i cu întrebarea asta?! Nu înțeleg ce anume îmi reproșezi!”

Ștefan continuă cu același calm: 

— „Oh, nimic important… doar faptul că ai insistat să mergem la petrecerea aniversară a surorii tale, în mijloc de săptămână, știind că mâine am interviul… Ce altceva? Hmm… Mă mai enervează și că îl dezvinovățești pe nepotul tău, pe care l-am văzut clar jucându-se cu un ciocan cu doar câteva minute înainte ca ochelarii mei să fie sparți”

— Dar l-ai văzut efectiv spărgându-i?… Poate într-adevăr au căzut și cineva a călcat din greșeală pe ei. Nici nu înțeleg de ce ți i-ai dat jos.”

— „Curios e că lentilele erau sparte exact ca și cum ar fi fost lovite cu un obiect metalic… nu știu, poate un ciocan?! Iar sora ta a avut și inspirația să spună că poate i-a ros câinele. A fost îngrijorată că o să-i cer să-i plătească?”

După acest schimb, urmă o tăcere de câteva minute, iar furtuna păru să se domolească și ea. 

În spatele lor, fulgerele mai luminau din când în când cerul, dar ploaia aproape că se oprise, iar Ștefan reduse viteza mașinii și a ștergătoarelor de parbriz.

— „Vezi? Aproape am ajuns.. N-a fost chiar așa de rău, nu-i așa!?” spuse el și îi puse mâna dreaptă pe umăr.

Ea i-o îndepărtă repede și privi afară pe geam.

Ștefan prinse din nou volanul cu ambele mâini și începu să accelereze, așa cum făcea de fiecare dată când Clarisa îl enerva. Era pe punctul de a spune ceva, când ea începu să strige: „oprește, oprește, opreșteeee!”

Ștefan apasă frâna și mașina începu să derapeze cu roțille fluierând; în timp ce el încerca să stabilizeze vehiculul, Clarisa își acoperi fața cu ambele mâini, împingându-și spatele cu toată puterea în scaun.

Reușiră în sfârșit să oprească în fața siluetei neclare a unui bărbat care, datorită reacției rapide a lui Ștefan, rămăsese la o distanță sigură. Acesta flutura însă ambele brațe, ca și cum mașina n-ar fi oprit. 

Ștefan era pe punctul de a coborî din mașină, când Clarisa îi prinse brațul, ținându-l în loc.

— „Doamne, Ștef, ai grijă te rog! Cine știe cine e omul ăsta…De ce se comportă atât de ciudat? Uită-te la el cum dă încă din mâini!”

— „Da, ai dreptate. Voi conduce încet înspre el și am să cobor doar geamul să-l întreb dacă e în regulă.”

— Ștef, mi-e frică, hai să mergem mai departe te rog! O să fie bine, de ce nu sună pe cineva? Asistența rutieră, poate?”

— „Vreau doar să văd ce-a pățit, nu-ți face griji.”

Ștefan se apropie încet de bărbat și când ajunse lângă el, coborî geamul, lăsând un spațiu de două degete pentru a-l întreba: 

— „Ești bine, prietene? Ce s-a întâmplat?”

Străinul se apropie de spațiul pe care Ștefan îl lăsase între ei și răspunse privindu-i rând pe rând pe cei doi:

— „Sunt blocat, mașina mea pur și simplu s-a oprit și telefonul e mort… oare ați putea să mă duceți până în oraș?”

Clarisa începu imediat să strângă genunchiul lui Ștefan, iar acesta înțelese că personajul o terifia. 

— „Un minut, prietene” îi spuse el străinului, ridicând repede geamul.

De îndată ce o făcu, Clarisa îi șopti dintr-o răsuflare:

— „Nu, te rog nu, Ștef! E aproape miezul nopții. Sună pe cineva, dar nu-l lăsa să intre în mașină, te rog!”

Ștefan coborî din nou geamul în poziția de mai devreme. 

— „Uite, prietene, îmi pare foarte rău, dar nu putem să te ducem în oraș. Pot să sun eu la Asistență rutieră pentru tine… e bine așa?” i se adresă Ștefan pe un ton precipitat.

— „Bine, dar n-ai putea să-mi dai mie telefonul? Mi-ar fi mai ușor cu detaliile..” răspuse străinul zâmbind.

— Ne grăbim , trebuie să plecăm, dar promit că voi suna!”

De îndată ce spuse asta, Ștefan ridică geamul și porni în trombă.

Străinul alergă după mașină strigând ceva, dar Stefan continuă să accelereze și încetini abia după câteva minute, când își spuse că erau destul de departe. 

Clarisa îi mulțumi lui pentru „decizia corectă în circumstanțele date”, iar Ștefan îi așeză din nou afectuos mâna pe umăr.

Un minut mai târziu însă, când hotărî să sune Asistența rutieră, realiză că nu avea suficiente detalii pentru a-i informa corect despre omul rămas în drum. O privi pe Clarisa, încercând parcă să-i spună ceva, după care se răzgândi. Într-un final, i se adresă totuși cu o voce blândă: 

”Draga mea, îți dai seama că s-ar putea ca omul ăsta să fi spus adevărul.. Daca n-am fi fost atât de isterici..” 

Zâmbetul binevoitor al lui Clarisa dispăru subit și îi răspunse și ea pe același ton, aproape tandru: 

”Ei bine, sunt sigură că se va găsi cineva să oprească și să-l ajute. Poate cineva mai încrezător sau… nu știu, mai puțin vulnerabil. Cineva care să știe să se descurce.” completă Clarisa.

Ștefan începu să accelereze din nou și nu mai scoase nicio vorbă până când ajunseră acasă, unde făcu un duș rapid și se culcă, încercând să ignore tot ce-l deranjase în acea zi. Întregul lui focus trebuia să fie pe interviul de a doua zi; nimic altceva!

Reuși să adoarmă repede, iar următoare dimineață se ridică din pat fără să amâne alarma, la 7 și un sfert. 

Își pregătise cel mai bun costum, perechea de ochelari de rezervă, își exersă cel mai bun zâmbet al lui în oglindă și plecă de acasă la 8 fix, sperând să ajungă cu cel puțin 20 de minute înainte de interviu.

Traficul se dovedi a fi mult mai lejer decât se așteptase pentru o dimineață de joi, așa că, în timpul rămas, hotărî să-și ia o cafea de la automat și să fumeze o țigară ca să-și calmeze nervii. 

Aflase că noul manager regional urma să participe la procesul de selecție, iar asta îi induse o neliniște mai mare decât și-ar fi dorit. Ștefan nu știa multe despre el, în afară de faptul că fusese director de Resurse Umane și că era cunoscut pentru criteriile sale foarte stricte atunci când selecta pe cineva pentru un post. 

Când Ștefan intră în birou, se bucură de o primire foarte călduroasă din partea celor trei intervievatori; îi cunoștea deja pe managerul de sucursală și pe cel de vânzări. 

Managerului regional păru chiar mai prietenos decât ceilalți doi.

Experiența lui Ștefan îl ajută să răspundă perfect la cele mai dificile chestiuni tehnice, dar era conștient că gafase în câteva rânduri când scenariile discutate vizau relațiile cu clienții. Ieși din interviu descumpănit, iar zâmbetul încrezător al următorului candidat care aștepta afară, i se păru insuportabil. 

Decizia legată de numirea noului manager de operațiuni urma să se facă la sfârșitul zilei, iar Ștefan petrecu întreaga zi rearanjând dosare vechi, irelevante.

Când veni timpul pentru marele anunț, Ștefan intră ultimul în sala de conferințe, unde ceilalți 5 angajați ce fuseseră intervievați pentru promoție, păreau foarte optimiști. 

După scurt timp, intrară și factorii de decizie, iar managerul regional fu primul care le vorbi: 

— „Vreau să vă asigur că ați făcut cu toții o impresie foarte bună astăzi, felicitări din nou! Cred că firma e în mâini bune! Din păcate, avem doar un post de manager pe operațiuni, iar acesta va fi al lui Ștefan Brezeanu“ 

Ștefan, își ridică uimit privirea și își analiză colegii, a căror reacții oscilau între surpindere și contrariere. Nu trecu mult timp însă până când aceștia începură să îl felicite, realizând că urma să fie șeful lor.

După ce contracandidații lui Ștefan ieșiră, cei trei manageri îi strânseră mâna lui Ștefan, adăugând fiecare cuvinte de încurajare, iar următoarea zi, managerul regional îl invită chiar la cină, spre marea surpriză a lui Ștefan, care acceptă bucuros.  

În restaurant: 

“Te-am invitat pentru că aș vrea să te implic într-o strategie de vânzări. Zona are potențial și aș vrea să te iau cu mine la niște vizite de clienți” 

“Sigur, puteți să contați pe mine, domnule Filimon” răspunse Ștefan cu entuziasm. 

“Ah, spune-mi Radu. O să ne cunoaștem mult mai bine în perioada următoare și la un moment dat, tot o să ne tutuim. Hai să mai luăm o sticlă de vin- ultima promit- și apoi te las să mergi acasă la soția ta.”

“Păi nu, e în regulă. Știe că am ieșit cu dumneavoastră.. adică cu tine și o să petrecem oricum tot weekendul împreună” 

“Ah, da? Aveți planuri mari? “ 

“Da, mergem la o cabană. E un loc unde mai ieșim în natură, ne mai relaxăm, mai facem câteva drumeții “ 

“Ce frumos! Și eu sunt un iubitor de natură. In ce zonă e? “ 

După ce Ștefan îi descrise zona, Radu Filimon îi oferi să comande o a patra sticlă de vin, dar Ștefan refuză diplomatic, asigurându-l că s-a simțit foarte bine, dar că și-a atins limita. 

Managerul regional își luă rămas-bun, amintindu-i că urma să îi trimită o listă de clienți pe care intenționa să-i viziteze in următoarele săptămâni. 

În weekendul acela, la cabană, în timp ce Ștefan deschidea o sticlă de șampanie, Clarisa căuta un CD pe care avea playlistul ei preferat. Promovarea lui Ștefan venise cu o creștere substanțială de salariu, iar Clarisa simți că soțul ei își recăpătase o anumită doză de încredere, care îl făcea mult mai atractiv. 

Când Ștefan intră în dormitor cu cele două pahare de șampanie, Clarisa îl aștepta întinsă pe pat, sprijinită într-un cot. Îmbrăcată doar în lenjeria intimă pe care Ștefan o alesese, purta parfumul lui preferat, aprinsese lumânări și îi făcea semn să se apropie. Ștefan puse paharele pe măsuță și se apropie de ea în pași de dans. 

Atunci, câinele începu să latre afară și Ștefan încercă să-l ignore, dar lătrăturile și mârâielile deveniseră tot mai puternice, până când un scheunat prelung puse capăt zgomotului.

Ștefan simțise simultan atât ușurare cât și neliniște. Îi făcu semn Clarisei să rămână tăcută și merse să ia pușca ce atârna lângă ușă. 

Două secunde mai târziu, se auzi o bătaie puternică în ușă, urmată de o voce familiară care spuse: 

„Ștefan, ești acolo?”

Ștefan făcu doi pași înapoi, îndreptând arma înspre ușă, după care întrebă:

— „Cine e? Ce vrei?”

— „Eu sunt, Radu”, veni vocea de afară.

Neîncrezător, Stefan o privi pe Clarisa și îi făcu semn să se ascundă sub pătură, iar aceasta se supuse cu o privire foarte înspăimântată. 

Când deschise ușa, managerul regional, Radu Filimon, stătea în fața lui, aparent beat.

— „Ștefan, frate. Îmi pare infinit de rău, dar am văzut luminile aprinse și m-am gândit să abuzez de ospitalitatea ta… Am fost la o petrecere stupidă prin zonă și am băut prea mult… Nu pot conduce până în oraș, că dacă mă opresc ăștia… Îmi pare rău.”

Ștefan, vizibil iritat, puse arma lângă ușă și spuse:

— „Nu e cel mai bun moment, Radule… Ai lovit câinele? De ce scheuna?”

— „Oh, nu, doar i-am dat niște recompense.”

Clarisa, care știa că patrupedul nu lua niciodată mâncare de la un străin, își scoase capul de sub pătură, cu intenția de a demasca minciuna, dar tot ce reuși să spună fuse: „Oh, Doamne, nu!!!”

În același moment, Radu Filimon scoase un ciocan și îl lovi pe Ștefan de trei ori în cap; acesta se prăbuși la podea, iar sângele începu să îi curgă abundent pe covorul alb. 

Radu Filimon își îndreaptă apoi privirea spre Clarisa, care se târâse spre capătul patului, acoperindu-și fața cu o pernă.

 „Ei, Clarisa, Clarisa! Ce întorsătură nefericită a lucrurilor, nu-i așa?”

„Tu ai fost… în noaptea aceea, pe drum. Tu ai fost!”

 „Da, dar cum naiba de nu m-a recunoscut el?” spuse Radu, arătând spre Ștefan, care zăcea nemișcat pe podea.

 „Aproape că m-a făcut să râd când se lăuda cu atenția lui la detalii… sau cu evaluarea riscurilor… ok, poate ultima parte e mai credibilă, haha!.”

Clarisa începu să țipe tot mai tare până când vocea nu i-a mai fost de niciun ajutor.

„Ai terminat?” spuse Radu cu o voce calmă.

„Vezi tu, asta s-ar fi întâmplat oricum. Fie în mașina voastră, fie aici… Așa a fost să fie.”

Când Radu Filimon ridică ciocanul să o lovească pe Clarisa, un foc de armă, urmat de un al doilea, îl paraliză și îi suspendă mâna în aer. Ciocanul căzu, iar Radu se prăbuși lângă el.

Cu fața plină de sânge, Ștefan se ridică de jos și își târî pașii până lângă Radu, descărcând încă două focuri în trupul inert al acestuia. Lovi apoi puternic cu p

iciorul în ciocanul pe care aceasta îl folosise, spunând:

„Doamne, cât urăsc chestiile ăstea!” 

"Creier paleolitic, institutii medievale si tehnologie dumnezeiasca"

Triburile sunt formate, emisarii sunt decapitati si nimeni nu se mai ofera voluntar sa fie sol de pace.

Aceiasi oameni care denunta religia pentru manipularea credinciosilor, preiau cele mai dogmatice idei ale unei ideologii surogat si le propavaduiesc evanghelic, semnaland constant virtutile impartasite inechivoc de membrii tribului din care fac parte.

Lenea intelectuala a speciei umane e usor de inteles, pe fondul dezvoltarii unui A.I. scenarist, scriitor, compozitor, artist, matematician, scriitor de proiecte, sfatuitor, atotstiutor, dar tind sa cred ca lenea intelectuala a oamenilor ”dăștepți” e mai nocivă.

Analog cu analfabetismul functional, desi la alt nivel cognitiv, e un virus al mintii, care repeta in continuu aceleasi mantre, pana la calcificare (există o corelație între lipsa neuroplasticității și depresia). 

Fie că ești incapabil să faci deducții simple, fie refuzi să înțelegi nuanțele, tot iluzie se numește.  

Mă tem de faptul că vor urma tensiuni și mai mari, că polarizarea societății se va accentua atât de tare încat la fiecare mandat, fosta opoziție se va răzbuna pe fosta putere. cum se întâmplă acum în S.U.A.  

Bănuiesc că dincolo de ideologii, oamenii din cele două triburi au mult mai multe lucruri în comun decât dezacorduri, iar autodisprețul (mai ales cel repetat obsesiv de români când vorbesc despre ”ceilalți” români), trebuie să înceteze. 

Stai jos și taci

 

În restaurantul “Vatra Casei”, tocmai se făcea schimbul de tură. Cei cinci ospătari care își terminau schimbul și luară rămas bun de la colegii nou-veniți și ieșiră în pas alert pe ușa din dos. 

“Nu mai țin minte ce-am comandat”, spuse Suzana, o tânără brunetă care purta o bluză cu guler înalt și își aranja obsesiv părul după urechi. 

Acest tic le captivase atenția celor doi comeseni în așa măsură, încât răspunseră aproape la unison:

”Hmm?” 

”De mâncare. Nu mai știu ce am comandat și ne-au luat meniurile.” spuse ea, privindu-i pe rând pe cei doi. 

Unul dintre ei se ridică și se îndreptă către un chelner, iar cel de-al doilea reacționă și el, părând că vrea să îl urmeze, dar se opri privindu-l, cu palmele pe masă.

Câteva secunde mai târziu, se așeză din nou, iar Suzana îi zâmbi cu subînțeles.

”Gordon bleau cu orez și o salată asortată, iar de băut, un ceai de menă”, spuse el precum un elev scos la tablă. 

Suzana, surprinsă și amuzată în același timp, îi răspunse pe un ton jucăuș: 

”Oau, Cipri! Ce memorie ai! Dar s-ar putea să îmi schimb comanda” 

”Doar să nu fie prea târziu..” răspunse el îngândurat.

Colegul lor, care tocmai punea meniul pe masă, spuse gâfâind:
”Le-am zis să mai vină o dată ca să confirmăm comanda!”
”Da, să mai vină!” repetă Suzana, care se sprijini ostentativ pe spătarul scaunului și începu să-și analizeze unghiile.

”Băi Dragoș, foarte rapid te-ai mișcat!”, spuse Cipri privindu-l cu o mină serioasă.

Cei doi tineri erau de vârste similare, ascultau cam aceiași muzică, urmăreau cam aceleași podcasturi și gândeau în general la fel, dar erau mereu antagoniști când ieșeau cu Suzana.

Aveau un grup virtual comun, unde schimbau link-uri, informații, și propuneri de ieșiri, iar întâlnirea din această seară fusese inițiativa lui Patriciu (momentan absent), cu ocazia publicării unui articol de-al lui într-o revistă culturală. 
Publicația, recent apărută, lansase o invitație către citiorii interesati să scrie 3000 de cuvinte pe tema ”Post-modernismului” în care să argumenteze dacă avem de-a face cu un curent benefic sau dăunător pentru umanitate. 

Doi dintre cei trei erau indiferenți, atât față de revistă, cât și față de subiectul propus de aceasta, dar erau totuși mândri că articolul prietenului lor fusese publicat.

”O juma de oră a zis că întârzie, nu?”, întrebă Dragoș, privindu-și ceasul.

”Da, mă, calmează-te! Au trecut doar 15 minute de când am venit”, îi răspunse Cipri, după care o privi pe Suzana ca să îi observe reacția.
Suzana, care încă studia meniul, nu păru să le dea atenție, iar cei doi rămăseseră tăcuți.

”Poate ar trebui să citim articolul până ajunge Patriciu” spuse ea într-un final.
”Eu l-am citit așa în mare” spuse Dragoș privind-o cu atenție
”Păi, în mare , și eu știu care e ideea.” spuse Cipri, fixând-o tot pe ea.

Dragoș își întoarse privirea înspre el și i se adresă pe un ton zeflemitor:

”În mare, mi se pare că și Hitler era marxist!”
Suzana izbucni în râs, revenind din spătarul scaunului cu coatele pe masă și prinzându-i lui Dragoș încheietura, pe care o scutura în ritmul hohotelor ei tot mai intense. Dragoș, râdea și el, acoperindu-i mâna cu a lui.

”Scuzați-mă, e liber scaunul acesta?”
Întrebarea veni de la un domn îmbrăcat foarte elegant, a cărui ținută contrasta cu restaurantul ce avea un specific rustic.

”Nu, așteptăm pe cineva”, răspunse Cipri pe un ton cam ridicat, pentru a-și face cuvintele auzite în contextul descărcării isterice ale prietenilor lui.  
Omul îi răspunse și el, pe un ton similar:

”Dacă se întâmplă să nu mai apară, vă rog să-mi faceți imediat un semn. Eu și soția mea aniversăm aniversăm 18 ani de căsnicie și avem un invitat în plus. Momentan stă în picioare, iar dacă dumneavoastră nu folosiți scaunul.. ”

Bărbatul arătă pe rând cu degetul la copilul neașezat de lângă masa lui, iar apoi la scaunul neocupat de la masa celor 3.
”Dar pe ospătar l-ați întrebat?” strigă Cipri, încercând să acopere râsetele care nu mai conteneau în fundal.
”Păi nu, fiindcă văd că aveți unul în plus!” se răsti bărbatul.
”Prietenul nostru trebuie să sosească în orice clipă!” răspunse Cipri, molipsindu-se ușor de râsetele lui Suzana și Dragoș, care continuau nestingheriți.

Bărbatul îi privi pe toți trei, dar i se adresă tot lui Cipri, care între timp începuse să râdă și el cu poftă:

”Voi sunteți chiar nesimțiți! Ce vi se pare atât de amuzant? Faptul că un copil stă în picioare și se smiorcăie?”

Niciunul dintre cei trei nu găsi răgazul de a răspunde printre hohote, iar bărbatul se întoarse iritat la masa lui.

Suzana fu prima care reuși să-și revină din criza de râs, iar ceilalți doi, reușirseă apoi și ei, aproape simultan.

”Ne-a trimis un link cu articolul, nu-i așa? Cât poate să dureze?” spuse ea, punându-și telefonul pe masă.

”Bine, îl citesc eu repede”, răspunse Dragoș și înainte ca cei doi să poată reacționa, începu:

”Dacă lumea modernă știe un milion de secrete, lumea antică știa doar unul; acel secret era mai măreț decât toate cele 1 milion, pentru că multitudinea de secrete crează moarte, dezastre, depresie, egoism, vicii și avariție, pe când acel unic secret, conferă viață, lumină și adevăr.”

Aici, Dragoș făcu o pauză și păru să recitească articolul.

”A scris el așa ceva?!” întrebă Cipri, cu o doză de surprindere în glas.
”Ah, nu. E un citat din Manly P. Hall. Așa își începe articolul, cu citatul ăsta.”
”Păi de ce nu menționezi?!” interveni Suzana, puțin iritată.
Cipri, privind-o, îl certă și el imediat:
”Dacă tot vrei să-ți oferim atenția, respectă puțin audiența!” 

”Bine, ce importanță are? E în articol și probabil că e relevant pentru ce urmează să zică. Pot să continui?”
”Da, hai că nu mai avem prea mult timp”, răspunse Suzana, în timp ce trasa impacientată un cerc imaginar cu degetul ei arătător.
”Citește doar ultimul fragment, incheierea!” completă ea apoi.

Dragoș reluă:
”Post-modernismul este, prin urmare, un proces de diluare a valorilor până la atomizarea perspectivală, negarea ierarhiilor și a orânduirii, o tentativă de reversie a convergenței divinului înspre lumesc și nu invers.. Pe umerii omului contemporan apasă povara copleșitoare că nu Dumnezeu, ci chiar el are un potențial infinit.

”Uite-l că a ajuns!” veni atenționarea lui Cipri, iar Dragoș își puse repede telefonul pe masă.

Cu un zâmbet larg pe față, Patriciu le făcea cu mâna în timp ce se apropia. Purta o pereche de pantaloni kaki și mocasini de aceiași culoare, iar ținuta îi era completată de un pulover albastru deschis, peste care se vedea gulerul unei cămăși galbene. Părul puțin răvășit, atitudinea jovială și dezinvoltă, îl făceau să pară cu 10 ani mai tânăr decât era de fapt.

Cei patru prieteni erau absolvenți ai facultății de drept, iar Patriciu era singurul care nu lucra în domeniu. Spre dezamăgirea părințlor săi, refuzase o ofertă de angajare primită de la cabinetul unui avocat și deschise un anticariat într-o casă veche și dărapănată, pe care o închiriase însă la un preț foarte bun. Prietenii lui, în special cei trei care-l așteptau în acea seară, îl ajutaseră să transforme și să decoreze spațiul, iar apoi, s-au oferit chiar să-l promoveze, să organizeze mici evenimente culturale, să strângă donații de cărți și alte obiecte.
Implicare Suzanei, mai ales, fusese hotărâtoare pentru succesul proiectului. 

Pe lângă ajutorul pe care i-l oferise pentru redecorarea spațiului cu mobilier de bun gust, ea reușise să organizeze cele mai animate evenimente și să atragă cele mai valoroase donații.
Când Patriciu o întrebase cum reușise să facă toate aceste lucururi, Suzana îi răspunse cu un zâmbet monalisian, ducându-i degetul la buze.
Gestul îl deranjase atât de tare pe prietenul ei, care era de față, încât mai târziu în acea seară, provocase cearta ce urma să pună capăt unei relații de doi ani.

Apropierea lui Patriciu de masă, o făcu pe Suzana să se fâstâcească puțin și chiar să tragă scaunul menit pentru el mai aproape de al ei.

Dragoș și Cipri erau în picioare, iar noul venit le strânse mâna cu entuziasm, după care se aplecă să o îmbrățișeze pe Suzana, căreia îi ciufuli și părul.

Binedispusă, îi prinse mâinile într-ale ei și i se adresă cu o voce caldă:

”Încă nu am comandat, aproape că ne-au dat afară până să ajungi..” 

”Ah, e în regulă. Din păcate nu pot să stau”, spuse Patriciu, descătușându-și o mână din prinsoarea ei și ducând-o pe cealaltă pe umărul ei dezgolit.

”Nu poți să stai? Păi cum?” interveni Cipri, privindu-o când pe Suzana, când pe Patriciu.

”O să mă iertați, dar acum câteva minute, am primit un mesaj de la editoarea revistei. A acceptat o invitație la film”
”Păi stai jos câteva minute și dă-ne mai multe detalii!” continuă Dragoș, care o privea pe Suzana cum își fixa privirea în podea.

”N-am timp!” continuă Patriciu cu aceiași jovialitate. ”Tre să ajung la cinema într-o oră și traficul e foarte greu de învins la ora asta!”

Cipri, care studia și el reacțiile Suzanei la această veste, i se adresă pe un ton dojenitor:

”Păi Patriciu, ne chemi pe toți aici, ne facem timp pentru tine, tu întârzii și apoi vii să ne spui că suntem alternativa mai puțin dezirabilă? Pe bune?”

”Hai mă, nu o luați chiar așa! V-am strâns pe toți trei la un loc, ne-am și văzut, dar tre să mă înțelegeți! Pe tipa asta am ochit-o de multă vreme, de aia i-am și cerut Suzanei să scrie articolul. Mersi încă o dată, Suzana! V-am pupat!”

Patriciu ieși în pas alert, la fel ca ospătarii de mai devreme, iar Dragoș și Cipri o priveau pe Suzana cu ochi întrebători.

Ea se ridică de la masă, târând după ea scaunul lui Patriciu, cu care se opri la masa bărbatului ce sărbătorea 18 ani de căsnicie.
Împinse scaunul în fața copilului, care încă se smiorcăia și îi spuse pe un ton calm:

”Stai jos și taci”  

O zi ploioasă

Era o Duminică ploioasă de Mai și Sergiu se grăbea să ajungă acasă, unde câinele lui, Charlie, îl aștepta înfometat lângă ușă. 

Era îmbrăcat total nepotrivit pentru ieșirea la magazin, dar nu se așteptase ca în cele 7-8 minute de mers, cât îi lua un drum, ploaia să se întețească atât de iute încât să i se îmbibe chiar și în ciorapi și lenjerie.

Își scoase telefonul din buzunar și observă cu oroare că ecranul era și el ud; încercă să îl șteargă de pantaloni, dar nu reuși decât să întindă stratul de apă uniform, pe toată suprafața. 

Exasperat, privi în jur și se năpusti sub copertina unui magazin de flori, fără să observe că oamenii care se adăposteau deja acolo, ocupaseră întreg spațiul disponibil, restul fiind presărat cu diverse ghivece, ce găzduiau fel și fel de plante.
Ghinionul lui Sergiu fuse că, împiedicându-se de unul mai mare, întinse instinctiv mâna înainte și se înțepă de singurul cactus de acolo. 

Nu îi era foarte clar cine începuse să râdă, dar le bănuia pe două fetițe de vreo 10 ani, ele fiind singurele care își întoarseră spatele la el. 

Își analiză palma sângerândă și apoi, ridicându-și privirea, văzu o doamnă în etate care îl privea cu compasiune.
- N-aveți cumva un șervețel? o întrebă Sergiu cu o voce tânguitoare

- Nu știu, stați să văd, răspunse femeia care-și puse sacoșa jos și începu să caute energic printre legume, fructe, cutii, borcane și conserve.
O altă femeie, cam de aceiași vârstă, intreveni și scoase o cutie din propria ei sacoșă spunând:
- Vă recomand să cumpărați de acum lapte de la ”Mulger” că-i cel mai bun! 

Prima femeie, care căuta încă șervețelele, îi răspunse fără să o privească:

- ”Vițelact” e mai ieftin, iar eu folosesc laptele doar pentru cafea; dar mulțumesc pentru sfat!

- Păi și așa! E foarte importantă valoarea nutritivă, iar între cele două e o diferență de la cer la pământ, insistă a doua femeie, care îi apropiase primeia cutia de lapte ”Mulger” mult prea aproape de față, ca aceasta să o mai poată ignora. Citiți doar ingredientele! 

- Păi nu mă interesează, doamnă! răspunse iritată prima femeie și îi împinse cutia de lapte la o parte.
A doua femeie scăpă cutia pe jos și lichidul începu să se scurgă printr-o crăpătură destul de mare încât să formeze în doar câteva secunde o mică baltă albă. Șocată de reacția primei femei, păgubita se răsti la ea: 

- Vaai, uitați ce m-ați făcut să fac! A fost 26 de Lei laptele, vă rog să mi-l plătiți! 

- Nu vă plătesc eu nimic! răspunse indignată prima femeie, ridicându-se și trăgându-și sacoșa de cumpărături la o parte, ferind-o din calea laptelui, care încă se vărsa. S-a vărsat cât să tachineze o pisică. Vă dau 3 Lei.. maxim! 

A doua femeie scoase un răcnet scurt și se repezi la sacoșa celeilalte femei de unde smulse un cofrag de ouă pe care îl zvârli prompt în stradă. 

Prima femeie îi privi rând pe rând pe toți oamenii prezenți, cerându-le parcă lor o explicație, sau un indiciu cum să reacționeze.
- Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată! spuse ea într-un final, privind deznădăjduită în gol.

Un individ, vizibil turmentat, i se adresă printre dinți celei de-a doua femei:
- Păi 10 ouă costă doar 15 Lei. Mai spargeți-i ceva! Izbucni apoi în râs, cu ochii închiși și sprâncenele ridicate. 

În tot acest timp, Sergiu simțea înțepăturile din palmă pulsând de durere, iar sângele începu să i se prelingă până în vârful degetelor, unde se formaseră deja cațiva stropi, gata să cadă.  

Femeia părea că uitase complet de șervețelele pe care i le ceruse, iar ceilalți oameni uitaseră și ei de pățania lui, absorbiți de conflictul dintre cele două femei.
Spre dezamăgirea lor, acestea se retraseră însă în părți opuse ale grupului și erau acum din nou două străine. 

Ploaia nu dădea semne că va înceta prea curând, iar răpăiala devenise chiar mai grea, facându-i pe cei de sub copertină să se apropie și mai mult unul de altul.

Sergiu, cu mâna întinsă și cu palma sângerând, era tot mai strâmtorat așa că deschise ușa și intră în florărie.

Florăreasa, care era aplecată deasupra unui ghiveci, fredona o melodie ce i se păru cunoscută. Nu îl observă și tresări când Sergiu spuse: 

- Bună ziua! Puteți să mă ajutați, vă rog? 

Îmbrăcat în hainele de casă (un pulover vechi și pantaloni de trening), cu părul ud și cu mâna întinsă, Sergiu se apropia tot mai mult de tejghea. 

- N-am, îmi pare rău, veni răspunsul florăresei, după ce îl privi preț de două secunde. Era de statură medie, ceva mai scundă decât Sergiu și purta o rochie albastră, care acestuia îi plăcea foarte mult pentru felul în care se potrivea cu fundalul galben conferit de florile expuse. 

Era încă aplecată deasupra ghiveciului, unde părea să rearanjeze pământul în jurul unei plante, iar mișcările ei erau atât de elegante, precise și grijulii, încât Sergiu îi privea mâinile fascinat, fără să înțeleagă că refuzul florăresei purta cu sine și invitația ca el să iasă din florărie. 

Florăreasa își ridică din nou privirea, care de data asta stărui mai lung asupra intrusului, iar acesta își reveni din scurta absență cognitivă, spunându-i:

- M-am înțepat de cactusul dumneavoastră și îmi sângerează palma (i-o arătă) Aveți cumva un șervețel? 
- Ah, un șervețel doreați.. Planta e în regulă? Întrebă florăreasa în timp ce deschidea un sertar.
- Din câte am văzut, da.. Nici măcar nu i-am rupt țepii, o victorie decisivă a cactusului.
Zâmbetul florăresei îi plăcu lui Sergiu foarte mult și prinse mai mult curaj:

- Mereu aveți atât de mult clienți când plouă? 

- Mda.. clienți. Dacă măcar unii dintre ei ar cumpăra ceva.. Stau doar și blochează intrarea. 

- Și în plus fac și mizerie, se împiedică de plante, agresează cactuși.
Florăreasa nu zâmbi și de această dată, dar îi întinse lui Sergiu câteva șervețele, pe care acesta le folosi cu grimase pe față. 

Ploua deja de mai bine de 10 minute, iar mulțimea de afară părea să crească și să se înghesuie tot mai mult.  Sergiu se întrebă deodată dacă lui Charlie i-ar fi plăcut de florăreasă și hotărî că s-ar fi obișnuit foarte repede cu ea.
- Aș vrea să cumpăr cactusul în care m-am înțepat, spuse el deodată. Oare ați putea să îl livrați?
- Ah, din păcate nu livrăm comenzi sub 200 de Lei; cactusul costă doar 140. 

- Care sunt florile dumneavoastră preferate de aici?

- Magnoliile îmi plac cel mai mult.
Văzând privirea pierdută a lui Sergiu, îi indică unde se aflau magnoliile,iar acesta, văzând prețul, o mai privi o dată pe florăreasă. Zâmbetul ce-i plăcuse mai devreme atât de mult, era acum stăruitor pe chipul ei, iar Sergiu anunță cu emoție:
- Bine, cactusul pentru mine, iar magnoliile le iau pentru dumneavostră! Când puteți să livrați? 
- Îmi oferiți flori? întrebă ea râzând
- Din partea mea și a oamenilor pe care îi adăpostiți! 

- Ah, nu știam că sunteți mesagerul lor. Dar poate ați vrea să le oferiți prietenei dumneavoastră? 

- Ah, nu e cazul.. locuiesc doar cu prietenul meu Charlie, un labrador care le-ar mănânca imediat ce l-aș lăsa nesupravegheat.

Florăreasa schiță un nou zâmbet, iar Sergiu o privi cu o admirație de care era foarte conștient că risca să-i deconspire intențiile. Poate că ea ar fi sesizat-o, dacă nu-și întorcea atenția înspre un client care, știind exact ce flori dorea, încheie tranzacția în mai puțin de un minut. 

În timp ce încasa banii, Sergiu începu să vadă tot mai multă frumusețe în trăsăturile ei, îi observa urechile micuțe, simetrice și dragălase, pe florăreasa și le arăta din când în când, fiindcă avea tendința de a-și ascunde în spatele lor câte o șuviță din părul ei lung și blond.

Nu părea să poarte machiaj, dar sprâncenele îi erau bine conturate, ochii verzi, genele lungi, buzele pline și gâtul delicat. 

Privirea lui Sergiu se plimbă apoi pe forma ei zveltă din spatele rochiei albastre de in și întreaga ei făptură îi părea a fi înconjurată de un câmp magnetic ce avea asupra lui o putere copleșitoare. Îi simțea parfumul discret, dar senzual și intuia că dacă s-ar fi apropiat mai mult de ea, n-ar mai fi putut să-și controleze dorința care se trezea în el. 

Când clientul ieși, atenția ei se îndreptă din nou înspre el, iar Sergiu își aținti imediat ochii în podea, ca și cum însăși privirea lui ar fi fost prins în flagrant. Gestul i se păru imediat ridicol și își folosi întreaga stăpânire de sine pentru a o privi pe florăreasă cu o doza acceptabilă de demnitate. 

- Bine, accept florile din partea dumneavoastră și a oamenilor de afară. Ca mulțumire pentru adăpost.
- E un gest infim, nu răsplătește suficient bunăvoința dumneavoastră.

- Sunteți foarte galant domnule..

- Eu sunt Sergiu, spuse el și îi întinse mâna stângă.
- Claudia, spuse florăreasa capturându-i-o cu palma ei dreaptă. Sergiu își lăsă propria-i palmă să fie încleștată. În acel moment, simți că doar ea putea să decidă intensitatea, durata și durerea ce urma să rezulte din acea strângere de mână, iar atunci avu o senzație de claustrofobie care îi provocă un disconfort inimaginabil. 

Apoi, de undeva din adâncuri, în mintea lui apăruse, cu tot cu expozițiune, punct culminant și deznodământ, o poveste completă de iubire, trădare și suferință, în care el se căia pentru exact acest moment.

Când o privi din nou, îi văzu, deși doar pentru o clipă, zâmbetul transformat, schimonosit și vitriolic, ca acela al unui demon ce-și pierduse puterea de a-și ascunde adevărata formă. 

Își aminti de fosta lui soție, pe care Charlie nu o plăcuse de la bun început și se întrebă dacă nu cumva clipise într-un moment când și Mirela zâmbise la fel ca și această Claudia.

Își smulse mâna din strânsoarea ei, iar florăreasa rămase nemișcată, privindu-l cu ochii mari cum se năpustea către ieșire. 

Dădu buzna afară, fără să își ia rămas-bun sau să-și întoarcă privirea, se izbi de prima femeie, care își reaminti imediat de faptul că-i promisese un șervețel, își întoarse privirea ca să-și ceară scuze de la ea, dar înainte să apuce să spună ceva, auzi o fluierătura de cauciucuri stridentă și - de parcă acest zgomot n-ar fi fost destul de neplăcut - simți că e luat pe sus, pierzând controlul asupra felului în care urma să cadă. Își aminti că, înainte de revenirea la sol, văzuse cofragul de ouă aruncat de a doua femeie în stradă și, mai ciudat de atât, avu pentru o clipă senzația că înțelege păsările de pradă care zboară deasupra cuiburilor. 

Sergiu se trezi într-un pat de spital și începu să înjure. Privi imediat sub cearșaf și își mișcă piciorele, apoi degetele, dar când își mișcă și gâtul, înțelesese că fusese rănit în zona capului. Își plimbă degetele prin păr și, după un moment de spaimă în care crezu că simțea o bucățică desprinsă din propriul craniu, văzu că ce avea între degete era doar coaja spartă a unui ou din cofragul peste care căzuse. 

  În stânga lui, văzu cactusul în care se înțepase și citi biletul care fusese lăsat în ghiveci ”Însănătoșire grabnică!” Era de la Claudia! 

Strigă ”Alo” de câteva ori, tot mai puternic, iar asistenta apăru într-un final cu o privire neutră, pe care Sergiu o asemănase cu cea a unui bucătar care, după ce își gustase mâncarea, simțea că e nevoie de puțin mai multă sare. Refuză sedativul pe care asistenta i-l oferise, dar acceptă să primească vizita șoferului care îl lovise cu mașina și care așteptase de mai bine de două ore să-l vadă. 

Bărbatul intră în salon, vizibil îngrijorat, se apropie de Sergiu și i se adresă:

- Îmi pare atât de rău, n-am apucat să vă ocolesc! Cum vă simțiți?
- Nu e vina dumneavoastră; am ieșit în stradă ca un posedat.

- Da, mi-a spus Claudia că ați luat-o la goană din magazin.. N-a înțeles nici ea de ce.

- Greu de explicat.. O cunoașteți pe florăreasă?

- Da, pe ea veneam să o văd. E logodnica mea.