O zi ploioasă

Era o Duminică ploioasă de Mai și Sergiu se grăbea să ajungă acasă, unde câinele lui, Charlie, îl aștepta înfometat lângă ușă. 

Era îmbrăcat total nepotrivit pentru ieșirea la magazin, dar nu se așteptase ca în cele 7-8 minute de mers, cât îi lua un drum, ploaia să se întețească atât de iute încât să i se îmbibe chiar și în ciorapi și lenjerie.

Își scoase telefonul din buzunar și observă cu oroare că ecranul era și el ud; încercă să îl șteargă de pantaloni, dar nu reuși decât să întindă stratul de apă uniform, pe toată suprafața. 

Exasperat, privi în jur și se năpusti sub copertina unui magazin de flori, fără să observe că oamenii care se adăposteau deja acolo, ocupaseră întreg spațiul disponibil, restul fiind presărat cu diverse ghivece, ce găzduiau fel și fel de plante.
Ghinionul lui Sergiu fuse că, împiedicându-se de unul mai mare, întinse instinctiv mâna înainte și se înțepă de singurul cactus de acolo. 

Nu îi era foarte clar cine începuse să râdă, dar le bănuia pe două fetițe de vreo 10 ani, ele fiind singurele care își întoarseră spatele la el. 

Își analiză palma sângerândă și apoi, ridicându-și privirea, văzu o doamnă în etate care îl privea cu compasiune.
- N-aveți cumva un șervețel? o întrebă Sergiu cu o voce tânguitoare

- Nu știu, stați să văd, răspunse femeia care-și puse sacoșa jos și începu să caute energic printre legume, fructe, cutii, borcane și conserve.
O altă femeie, cam de aceiași vârstă, intreveni și scoase o cutie din propria ei sacoșă spunând:
- Vă recomand să cumpărați de acum lapte de la ”Mulger” că-i cel mai bun! 

Prima femeie, care căuta încă șervețelele, îi răspunse fără să o privească:

- ”Vițelact” e mai ieftin, iar eu folosesc laptele doar pentru cafea; dar mulțumesc pentru sfat!

- Păi și așa! E foarte importantă valoarea nutritivă, iar între cele două e o diferență de la cer la pământ, insistă a doua femeie, care îi apropiase primeia cutia de lapte ”Mulger” mult prea aproape de față, ca aceasta să o mai poată ignora. Citiți doar ingredientele! 

- Păi nu mă interesează, doamnă! răspunse iritată prima femeie și îi împinse cutia de lapte la o parte.
A doua femeie scăpă cutia pe jos și lichidul începu să se scurgă printr-o crăpătură destul de mare încât să formeze în doar câteva secunde o mică baltă albă. Șocată de reacția primei femei, păgubita se răsti la ea: 

- Vaai, uitați ce m-ați făcut să fac! A fost 26 de Lei laptele, vă rog să mi-l plătiți! 

- Nu vă plătesc eu nimic! răspunse indignată prima femeie, ridicându-se și trăgându-și sacoșa de cumpărături la o parte, ferind-o din calea laptelui, care încă se vărsa. S-a vărsat cât să tachineze o pisică. Vă dau 3 Lei.. maxim! 

A doua femeie scoase un răcnet scurt și se repezi la sacoșa celeilalte femei de unde smulse un cofrag de ouă pe care îl zvârli prompt în stradă. 

Prima femeie îi privi rând pe rând pe toți oamenii prezenți, cerându-le parcă lor o explicație, sau un indiciu cum să reacționeze.
- Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată! spuse ea într-un final, privind deznădăjduită în gol.

Un individ, vizibil turmentat, i se adresă printre dinți celei de-a doua femei:
- Păi 10 ouă costă doar 15 Lei. Mai spargeți-i ceva! Izbucni apoi în râs, cu ochii închiși și sprâncenele ridicate. 

În tot acest timp, Sergiu simțea înțepăturile din palmă pulsând de durere, iar sângele începu să i se prelingă până în vârful degetelor, unde se formaseră deja cațiva stropi, gata să cadă.  

Femeia părea că uitase complet de șervețelele pe care i le ceruse, iar ceilalți oameni uitaseră și ei de pățania lui, absorbiți de conflictul dintre cele două femei.
Spre dezamăgirea lor, acestea se retraseră însă în părți opuse ale grupului și erau acum din nou două străine. 

Ploaia nu dădea semne că va înceta prea curând, iar răpăiala devenise chiar mai grea, facându-i pe cei de sub copertină să se apropie și mai mult unul de altul.

Sergiu, cu mâna întinsă și cu palma sângerând, era tot mai strâmtorat așa că deschise ușa și intră în florărie.

Florăreasa, care era aplecată deasupra unui ghiveci, fredona o melodie ce i se păru cunoscută. Nu îl observă și tresări când Sergiu spuse: 

- Bună ziua! Puteți să mă ajutați, vă rog? 

Îmbrăcat în hainele de casă (un pulover vechi și pantaloni de trening), cu părul ud și cu mâna întinsă, Sergiu se apropia tot mai mult de tejghea. 

- N-am, îmi pare rău, veni răspunsul florăresei, după ce îl privi preț de două secunde. Era de statură medie, ceva mai scundă decât Sergiu și purta o rochie albastră, care acestuia îi plăcea foarte mult pentru felul în care se potrivea cu fundalul galben conferit de florile expuse. 

Era încă aplecată deasupra ghiveciului, unde părea să rearanjeze pământul în jurul unei plante, iar mișcările ei erau atât de elegante, precise și grijulii, încât Sergiu îi privea mâinile fascinat, fără să înțeleagă că refuzul florăresei purta cu sine și invitația ca el să iasă din florărie. 

Florăreasa își ridică din nou privirea, care de data asta stărui mai lung asupra intrusului, iar acesta își reveni din scurta absență cognitivă, spunându-i:

- M-am înțepat de cactusul dumneavoastră și îmi sângerează palma (i-o arătă) Aveți cumva un șervețel? 
- Ah, un șervețel doreați.. Planta e în regulă? Întrebă florăreasa în timp ce deschidea un sertar.
- Din câte am văzut, da.. Nici măcar nu i-am rupt țepii, o victorie decisivă a cactusului.
Zâmbetul florăresei îi plăcu lui Sergiu foarte mult și prinse mai mult curaj:

- Mereu aveți atât de mult clienți când plouă? 

- Mda.. clienți. Dacă măcar unii dintre ei ar cumpăra ceva.. Stau doar și blochează intrarea. 

- Și în plus fac și mizerie, se împiedică de plante, agresează cactuși.
Florăreasa nu zâmbi și de această dată, dar îi întinse lui Sergiu câteva șervețele, pe care acesta le folosi cu grimase pe față. 

Ploua deja de mai bine de 10 minute, iar mulțimea de afară părea să crească și să se înghesuie tot mai mult.  Sergiu se întrebă deodată dacă lui Charlie i-ar fi plăcut de florăreasă și hotărî că s-ar fi obișnuit foarte repede cu ea.
- Aș vrea să cumpăr cactusul în care m-am înțepat, spuse el deodată. Oare ați putea să îl livrați?
- Ah, din păcate nu livrăm comenzi sub 200 de Lei; cactusul costă doar 140. 

- Care sunt florile dumneavoastră preferate de aici?

- Magnoliile îmi plac cel mai mult.
Văzând privirea pierdută a lui Sergiu, îi indică unde se aflau magnoliile,iar acesta, văzând prețul, o mai privi o dată pe florăreasă. Zâmbetul ce-i plăcuse mai devreme atât de mult, era acum stăruitor pe chipul ei, iar Sergiu anunță cu emoție:
- Bine, cactusul pentru mine, iar magnoliile le iau pentru dumneavostră! Când puteți să livrați? 
- Îmi oferiți flori? întrebă ea râzând
- Din partea mea și a oamenilor pe care îi adăpostiți! 

- Ah, nu știam că sunteți mesagerul lor. Dar poate ați vrea să le oferiți prietenei dumneavoastră? 

- Ah, nu e cazul.. locuiesc doar cu prietenul meu Charlie, un labrador care le-ar mănânca imediat ce l-aș lăsa nesupravegheat.

Florăreasa schiță un nou zâmbet, iar Sergiu o privi cu o admirație de care era foarte conștient că risca să-i deconspire intențiile. Poate că ea ar fi sesizat-o, dacă nu-și întorcea atenția înspre un client care, știind exact ce flori dorea, încheie tranzacția în mai puțin de un minut. 

În timp ce încasa banii, Sergiu începu să vadă tot mai multă frumusețe în trăsăturile ei, îi observa urechile micuțe, simetrice și dragălase, pe florăreasa și le arăta din când în când, fiindcă avea tendința de a-și ascunde în spatele lor câte o șuviță din părul ei lung și blond.

Nu părea să poarte machiaj, dar sprâncenele îi erau bine conturate, ochii verzi, genele lungi, buzele pline și gâtul delicat. 

Privirea lui Sergiu se plimbă apoi pe forma ei zveltă din spatele rochiei albastre de in și întreaga ei făptură îi părea a fi înconjurată de un câmp magnetic ce avea asupra lui o putere copleșitoare. Îi simțea parfumul discret, dar senzual și intuia că dacă s-ar fi apropiat mai mult de ea, n-ar mai fi putut să-și controleze dorința care se trezea în el. 

Când clientul ieși, atenția ei se îndreptă din nou înspre el, iar Sergiu își aținti imediat ochii în podea, ca și cum însăși privirea lui ar fi fost prins în flagrant. Gestul i se păru imediat ridicol și își folosi întreaga stăpânire de sine pentru a o privi pe florăreasă cu o doza acceptabilă de demnitate. 

- Bine, accept florile din partea dumneavoastră și a oamenilor de afară. Ca mulțumire pentru adăpost.
- E un gest infim, nu răsplătește suficient bunăvoința dumneavoastră.

- Sunteți foarte galant domnule..

- Eu sunt Sergiu, spuse el și îi întinse mâna stângă.
- Claudia, spuse florăreasa capturându-i-o cu palma ei dreaptă. Sergiu își lăsă propria-i palmă să fie încleștată. În acel moment, simți că doar ea putea să decidă intensitatea, durata și durerea ce urma să rezulte din acea strângere de mână, iar atunci avu o senzație de claustrofobie care îi provocă un disconfort inimaginabil. 

Apoi, de undeva din adâncuri, în mintea lui apăruse, cu tot cu expozițiune, punct culminant și deznodământ, o poveste completă de iubire, trădare și suferință, în care el se căia pentru exact acest moment.

Când o privi din nou, îi văzu, deși doar pentru o clipă, zâmbetul transformat, schimonosit și vitriolic, ca acela al unui demon ce-și pierduse puterea de a-și ascunde adevărata formă. 

Își aminti de fosta lui soție, pe care Charlie nu o plăcuse de la bun început și se întrebă dacă nu cumva clipise într-un moment când și Mirela zâmbise la fel ca și această Claudia.

Își smulse mâna din strânsoarea ei, iar florăreasa rămase nemișcată, privindu-l cu ochii mari cum se năpustea către ieșire. 

Dădu buzna afară, fără să își ia rămas-bun sau să-și întoarcă privirea, se izbi de prima femeie, care își reaminti imediat de faptul că-i promisese un șervețel, își întoarse privirea ca să-și ceară scuze de la ea, dar înainte să apuce să spună ceva, auzi o fluierătura de cauciucuri stridentă și - de parcă acest zgomot n-ar fi fost destul de neplăcut - simți că e luat pe sus, pierzând controlul asupra felului în care urma să cadă. Își aminti că, înainte de revenirea la sol, văzuse cofragul de ouă aruncat de a doua femeie în stradă și, mai ciudat de atât, avu pentru o clipă senzația că înțelege păsările de pradă care zboară deasupra cuiburilor. 

Sergiu se trezi într-un pat de spital și începu să înjure. Privi imediat sub cearșaf și își mișcă piciorele, apoi degetele, dar când își mișcă și gâtul, înțelesese că fusese rănit în zona capului. Își plimbă degetele prin păr și, după un moment de spaimă în care crezu că simțea o bucățică desprinsă din propriul craniu, văzu că ce avea între degete era doar coaja spartă a unui ou din cofragul peste care căzuse. 

  În stânga lui, văzu cactusul în care se înțepase și citi biletul care fusese lăsat în ghiveci ”Însănătoșire grabnică!” Era de la Claudia! 

Strigă ”Alo” de câteva ori, tot mai puternic, iar asistenta apăru într-un final cu o privire neutră, pe care Sergiu o asemănase cu cea a unui bucătar care, după ce își gustase mâncarea, simțea că e nevoie de puțin mai multă sare. Refuză sedativul pe care asistenta i-l oferise, dar acceptă să primească vizita șoferului care îl lovise cu mașina și care așteptase de mai bine de două ore să-l vadă. 

Bărbatul intră în salon, vizibil îngrijorat, se apropie de Sergiu și i se adresă:

- Îmi pare atât de rău, n-am apucat să vă ocolesc! Cum vă simțiți?
- Nu e vina dumneavoastră; am ieșit în stradă ca un posedat.

- Da, mi-a spus Claudia că ați luat-o la goană din magazin.. N-a înțeles nici ea de ce.

- Greu de explicat.. O cunoașteți pe florăreasă?

- Da, pe ea veneam să o văd. E logodnica mea. 

Nu imi plac legumele si nici eu lor

M-am taiat iar cu cutitul, in timp ce faceam salata
Cepele radeau si sfecla.. era si ea amuzata
Din pereti ranjind ieseau, capatanele de varza
Sardonic se hizileau rosiile uitate-n plasa 

Castravetii in felii, se rostogoleau ironic
Iar ridichile spuneau "n-am vazut ceva mai comic" 
"Ha ha ha!" striga fasolea si mucii-i dadeau din nas
Vinetele copt, ferice, ragea si el in extaz

Ma batjocorea chiar prazul, cu ochii inlacrimati 
Un cartof facea misto, cotindu-i pe ceilalti
Usturoiul si ghimbirul bateau palma multumiti
Si ciuperca cu-al ei rictus, boscorodea printre dinti. 

Heart

 A society that has embraced Post-Modernismus as its central ideology, resembles a corpse which, as it's starting to decompose, releases enzymes and bacteria that eat the body from inside. (countless new-atheists who have captured the public imagination with the claim that science is a panacea)

Only the sacred can fulfill the role of the heart which pumps new blood into the organism and keeps these bacteria in check.

Access

After a fit of uncontrolled laughter with hiccups and tears, the group fell silent again and continued their walk towards the pub. It was a cold January evening and occasional gusts of wind were blowing big snowflakes into their faces, where they would tickle their eye-lashes or slowly melt into their beards. As they were trudging along, a flock of about 30 crows, aligned on an electric wire, seemed to be cawing in the cadence of their steps; this made them instinctively pick up their pace.

When they finally arrived, they were greeted by the pub manager himself, who saw them to their table - the only one which could accommodate all 10 of them; this was a mere formality, as they would have known exactly where to go: it had always been the exact same table!
The manager started giving them this special attention when he realised that by the end of each visit, the group would always be very drunk, every one of them having spent at least three times more than his average customer.
The tradition was started 7 months back, when they were all recruited by the same company. On their first lunch break, during the training, someone came up with the idea and none of them had ever missed a meeting since! Moreover, they had all kept their exact same place at their usual big, round table.
"I can't believe this is meeting number 30!" Valeria said and gazed at everyone with a mix of familiarity and pride.
After a few "wow's" and some approving "mmm's" from the group, she continued:
"I would like to start by announcing tonight's subject of discussion. After much consideration, I have decided that we should have a conversation about Honesty.
Markus, who was sitting right next to her, was the first to react:
"Honesty? But Julian's suggestion from last week was Truth. We've already discussed it."
At that moment, she saw the waiter approach and she lifted her index finger at Markus, who looked very annoyed, but kept his silence nonetheless.
The waiter's smile was forced; this was his second day on the job and he was sure that he would not remember even half of the order from a table of 10 customers.
To his relief, he heard Valeria say:
 "Bring us 5 bottles of your house red wine and 10 glasses."
He went back to the bar, where the manager was sitting at his little table behind the counter. He was writing some numbers on a piece of paper and tapping his right heel on the floor.
"What did they order?" he asked without looking at the waiter.
"Five bottles of the house red.. and 10 glasses."
"Not surprised. One of them always chooses what everyone else drinks and they never mix. They will only have red wine tonight. Lots of it."
The waiter looked at the group, who seemed to be in the middle of an argument. They were all young, definitely under 30, but their outfits were quite old fashioned and their serious attitude didn't seem to be age appropriate either.
They were still wearing their coats while the owner was making him wear a ridiculously thin white shirt with only a sleeveless vest on top. He had to keep moving! Another hour and he'd be out of there.. and then he would meet his new girlfriend, who had invited him to go to the movies.
As he was bringing the tray, the group again stopped their chatter and gave him all their attention: he was suddenly aware that 20 eyes were simultaneously following his every move, as he placed the tray on the table and then placed the glasses in front of each one of them.
When he attempted to open the first bottle, he was stopped by Valeria, who quickly grabbed the neck of the bottle and brought it up to her chest.
"We'll take it from here, darling", she said and proceeded to uncork the wine. She then poured it into the glasses, while he stood there waiting, not knowing what to do next.
The owner, who had been observing from behind the bar, quickly came to the table and dragged the waiter away by the sleeve, asking the group to signal if they needed anything else.
He was still holding his employee by the sleeve and he addressed him with a frown:  
"You don't need to wait around. If the customers want to pour their own drinks, just let them be."
"Yeah, sure. I was just waiting to collect any empty bottles"
"It's unprofessional.. I know you're new, but you need to learn quickly!"
The waiter felt rather embarrassed by the manager's intervention and could hardly control the urge of breaking free of his grip. He looked around and thought this had been the shabbiest bar he had ever seen: it desperately needed repainting, the bathroom was stinky, it was very cold and he felt oppressed by the very low ceiling. When they prepared food behind the bar, the standard of hygiene was extremely poor and most of the customers he had served over the past couple of days were rude and uneducated.
Still, he needed this job if he was to afford to rent his own room and maybe invite his new girlfriend over.
"Yessir," he responded. "Should I wait for the customers to ask for me or would you like me to ask them if they need anything else".
"Good idea! Go and see if the other customers want more drinks. I'll handle the group."
When the manager returned to their table, his shoulders were dropped, his voice was soft and he kept his head down, raising only his eyes as he said:
"Is everything ok?"
The ten group members looked at each other and then took turns telling the manager exactly what was not ok for each one of them.
A long pause ensued in which the manager, shocked by the heavy dose of honesty, was moving his eyes from one to the other, not knowing whom to address first.
It was Valeria who spoke first:
"Don't be surprised. We are not allowed to lie tonight, it's the theme of the evening that compels us: Honesty! The best thing about this place is that new waiter of yours, what's his name?"
"Stephan, should I call him?" said the manager, regaining a bit of control over himself.
"Yeah, in fact I'd like him to join us! Drinks on us.."
The waiter, who had overheard the conversation, agreed with all of the negatives that the customers had mentioned and thought that needed to quit that very night, after he would get paid for his shift. It was funny to see the manager humiliated by the group, after he himself had been treated so disrespectfully by his employer.
He approached the table, trying to wipe off the smirk on his face as he addressed the group:
"Thank you for the offer, guys, but my shift ends in 35 minutes and I'm meeting someone afterwards.'
"Ah, come on, Stephan! Just one drink, whatever you choose, he will bring it. He'll also bring you a chair! " Valeria said and pointed at the manager, who seemed willing to comply.
"Is that ok?" the waiter asked the manager with an even bigger smirk on his face. His instinct was telling him that the manager would do anything to keep these customers happy, so he thought that he would test how far he could go.
"Yeah, sure, right away" the manager said with an expressionless face.
When the manager returned with the chair, Valeria gestured at Markus, asking him to move further and then used her finger to draw an imaginary arch from the chair to the newly created space.  The manager quickly placed the chair where she indicated and the waiter sat down before his employer could completely let go of it. He then looked up at him and said:
"I'd like an unopened bottle of beer, no glass. Could you also bring my coat from the hanger? It's freezing in here"
The manager took his customary bow and left while someone from the group added behind him:
"Yeah, it's very cold. I think this is the very last time we come here."
The waiter learned their names and then quickly unlearned them, as his years of smoking weed had damaged his memory and capacity of concentration.
When Valeria asked the group:  "Who here thinks that Stephan is cute?", a few hands went up, including that of a gay guy and one of a girl who Stephan himself thought was very attractive.
Valeria had one hand up and the other on his knee, while he kept looking at the girl whose name he had forgotten. Must have been Isabelle? She looked back at him and smiled a sort of promiscuous smile, which had taken the waiter's imagination on a trip from which he had trouble returning. Valeria's hand on his knee, the cold and the excitement of this game they were playing made him shiver and feel slightly overwhelmed. He quickly stood up and said:
"I wonder if he forgot about my coat. I'll go and get it" 
When the waiter approached the bar, he didn't see the manager behind it. It was almost closing time and there were no other customers left except for his ten new friends. He thought that the manager must have gone to the bathroom and so, the waiter thought it would be pretty cool if he could just open a beer for himself behind the bar and then casually join the table again.
He noticed the manager's notebook on the bar and became very curious about it.. what was he writing there every 5 minutes? He went through the first few pages and quickly realised that it had to do with profits and losses, he saw his own name and the name of the agency that had sent him to work for this bar and then finally, when he got to the last two pages, he read a list of expenses which were more than double what the estimated income would be. The last word, written in capital letters was "INSURANCE!"  He definitely had to quit this job!
He opened a beer and then went to get his coat, which was on a hanger right next to the entrance. The manager was still not in sight, so he thought he would check outside, but to his bewilderment, the heavy wooden door had been locked and there was a tiny trail of smoke which appeared through the cracks.
He immediately shouted to the others:  "Oh my God, I think the fucker wants to burn the place down." 

As he was kicking the door and screaming, the group soon joined him, but with all of their desperate efforts, it was simply impossible to break the door down.

The waiter then rushed towards the only window in the bar, but this was covered by a thick metal grill, which he knew could only be removed along with the wall. The group also tried shaking it and kicking it, but it was all in vain. They went on rushing from the window to the door, calling the name of the manager, pleading that they should be let out, but there was no answer. As the smoke grew thicker, the group started to break down crying, fighting, hugging, kissing and told each other things that were utterly shocking. 
Suddenly, the door opened and behind it, the manager said with a smirk on his face: "Now that's how you truly access honesty!"  

O ascensiune

Era Noiembrie, o seară de Duminică ploiasă, pe la 8 fără un sfert, iar Ignațiu tocmai intra în scara blocului D6 cu două bidoane pe care scria "X". Ușa îi fusese deschisă de către o locatară care nu îl recunoscuse, dar văzându-l cum se clatină cu cele două greutăți, își spuse că probabil una dintre vecinele ei îl angajase pe acest sărman să îi aducă apă arteziană.

Ignațiu arăta într-adevăr precum un om al străzii, dat fiind că hainele îi erau ponosite, bocancii vechi și rupți, era bărbos și încercănat, iar ochelari de vedere demodați, îi erau prinși în jurul capului cu un elastic înnegrit de timp. Purta pe spate un rucsac de 70 L de culoare neagră, iar multitudinea de insigne cu care era decorat, erau toate roșii. 

Blocul nu avea lift, iar scările ce duceau la etajul I erau cufundate în întuneric, făcându-l pe Ignațiu să se împiedice de câteva ori. Un câine, probabil de statură mică, se autosesizase din cauza zgomotelor și începu să latre subțire din spatele unei uși pe care scria

      Apt. 8 
Valeria Simeon

Când Ignațiu observă că lumina ce străbătuse prin vizor dispăruse, se apropie de ușă și începu să se strâmbe. După câteva secunde, lumina din casă reapăru în vizor și în aceiași clipă, se auzi și cheia răsucindu-se rapid în broască. Lătratul câinelui deveni înăbușit, iar Ignațiu își continuă drumul înspre scările ce duceau la etajul II.
Privi în sus, numără 16 trepte și mormăi ceva. 

După primele 7 trepte, hotărî să-și dezmorțească puțin brațele și lăsă bidoanele jos, însă în aceiași clipă, greutatea rucsacului îl luă prin surprindere și simți că își pierde echilibrul.
Încercă să se sprijine în călcâie, dar reuși să îl proptească doar pe stângul, pentru că dreptul nu-i pășise pe toată suprafața treptei. 
Ignațiu începu să cadă și nu reuși să apuce balustrada la timp, dar instinctul de autoconservare îl făcu să se încovoaie și să-si ferească capul de impactul cu scările de beton. După ce alunecă pe spate până pe a treia treaptă, reuși să apuce balustrada și să se ridice. Rucsacul îl ajutase să scape nevătămat, iar Ignațiu începu să râdă silențios, expirând pe nas ca o mitralieră. 

Își reluă urcușul aplecându-se în față și când ajunse la bidoane, le smulse cu forțe proaspete și se grăbi cu pași mici și apăsați să ajungă în vârful scărilor.  La etajul II, își dădu seama că nu existau senzori de lumină pe scară și că trebuia să aprindă becul de la întrerupător. Încercă să-l apese cu vârful piciorului, dar nu reuși să țintească exact și odată cu apariția luminii, auzi și o sonerie zbârnâind ca o scurtă alarmă de incendiu.
Ușa se deschise și în spatele ei, apăru capul unui locatar de cam 60 de ani, care îl privea nedumerit. 
”Lumina am vrut” 
”Ah, sigur nicio problemă, se întâmplă” 
Ignațiu nu citi ce scria pe ușa acestui locatar, ci își continuă drumul înspre scările ce duceau la etajul III.

Ajuns în fața noului grup de 16 trepte, hotărî să își dezmorțească brațele înainte să înceapă din nou urcușul. Stătu câteva clipe pe gânduri, dădu din cap aprobator și apoi își puse rucsacul jos. Îl deschise și scoase la iveală o frânghie de grosime medie, ce părea să aibă mai bine de 10 metri, înnodată din metru în metru. Prinse ambele mânere ale bidoanelor cu un capăt al frânghiei și o zbughi pe scări în mână cu celălalt capăt al frânghiei și cu rucsacul gol în spate. Odată ajuns la etajul III, aprinse lumina de la întrerupător și începu apoi să tragă bidoanele cu frânghia pe scări în sus, făcând ceva zgomot, dar nu suficient încât să alerteze alți locatari. 
Metoda i se păru a fi foarte eficientă, așa că o repetă întocmai pentru a ajunge și la etajul IV, unde gâfâi cam 2 minute în întuneric, după care aprinse lumina. 

Scara de metal ce ducea în podul blocului era vopsită cu verde, o culoare pe care Ignațiu o detesta încă de pe vremea grădiniței. Își dădu seama că cele două bidoane vor fi prea voluminoase ca să încapă prin trapa de acces în pod și că nici el nu va încapea cu rucsacul în spate. Hotărî să urce bidoanele pe rând și la final să urce și rucsacul cu frânghia.

 
Așa cum se așteptase, toate cele trei urcări în pod fuseseră foarte dificile, iar la final realiză cu dezgust că scara de metal fusese vopsită de curând și că ambele lui palme erau înverzite. Privi însă cu satisfacție la cele două bidoane și la rucsacul care ajunseseră în sfârșit la destinație.
Când se ridică. prin trapă apăru un cap ce purta un chipiu de polițist și Ignațiu încercă să ghicească care dintre locatari îi alertaseră. 
”Ce cauți aici? Ia hai repede jos!” se răsti omul legii cu o voce de femeie. 
Ignațiu coborî și fu inșfăcat imediat de polițistă și de colegul ei. Dus la secție și interogat, Ignațiu răspunse tuturor întrebărilor cu același cuvânt: ”Secret!”
Fu eliberat în aceeași seară și după ce așteptă cam 25 de minute în fața blocului D6, aceași locatară care îi deschise și prima oară, îl lăsă să intre din nou, dar de data asta îl întrebă:
”Pe cine vizitați?”
”Pe nimeni, mă duc până în podul blocului că mi-am lăsat ceva acolo.”
Nedumerită, femeia îl prinse de mânecă și îi spuse:
”Păi dacă nu locuiți aici, ce să căutați în podul blocului?”
”Vreau să vă aprind acoperișul.” 
”Doamne ferește, dar de ce?” 
”L-ați vopsit aiurea verde.. eu stau in blocul de vis a vis, la etajul 4.”
”Păi nu puteți să faceți așa ceva”
”Promiteți să-i schimbați culoarea până la Crăciun?”
Femeia îngrozită, îi promise că se va ocupa personal de asta și îl asigură că va strânge bani de la locatari pentru a-i schimba culoarea în roșu cărămiziu, culoarea indicată de Ignațiu.
Când acesta veni cu ”Steaua” pe 24 Decembrie, primi de la aceiași femeie o bancnotă de 10 de RON, un măr și un pahar de vin, ambele roșii. 
Așezat confortabil într-un fotoliu de catifea rosie, îi femeii spuse pe un ton îmbufnat:
”Bine ar fi fost să îl vopsiți așa din prima! M-ați fi scutit de niște drumuri.”

in search of a better Ego (squinting through a Darwinian lens)

 The desire for truth in an individual depends on how much he/she loves the lie which is its opposite.

There are many ways in which this can manifest but, as a rule, the behaviour of such a person can appear ridiculous to those who are not emotionally invested in the matter. They can plead and argue as much as they want, they will not be able to convince someone who has been seduced by a false concept and allowed it to become integrated within their identity. 

Once this affinity is established, the Ego will be a fierce protector of the relationship between the individual and his/her illusion, so that any outside attempts to dissolve it will be met with more and more creative denials, which will only serve to increase the power of the lie / delusion over the individual's perceived frame of reality. Our egos are extremely vulnerable and they seem to exist as a separate entity within ourselves. The smallest increase in consciousness changes them, but this fact is understood by the ego as an annihilation, rather than a continuation in a separate or improved form. When our egos are resurrected into a new light, into a new form, when our inner waters have become calm again, we look back at our previous convictions and remember how "naïve" or "immature" we had been as a result of our egos. However, the promise of a greater harmony between a future ego and the self, does not inspire our egos to sacrifice themselves,  just as the atheist doesn't want to believe in an immortal soul and desperately clings to the “here and now” as the only reality he/she will ever experience. This ego's desire for self-preservation is also the reason why they will always try to sabotage our future growth, unless our faith and mental projection of a better self comes to our aid.

Comunitatile Online Nu Exista!

Comunitatile Online Nu Exista!

Cercul si sfera sunt foarte bune reprezentari a lumii de ideologii si dogme ireconciliabile in care ne zbatem. Covid a accelerat cea mai mare migratie din istoria omenirii: anume migratia catre taramul online, unde Cercul de prieteni "vizibili"e ales de algoritmi prestabiliti in functie de preferintele forma(ta)te anterior. Daca ajungem in punctul in care evitam tot mai des un loc fizic, real pentru dezbateri si polemici, in curand cercurile noastre nu se vor mai intersecta si nici macar nu se vor mai atinge. Vom ajunge atat de radicali in convingeri, incat vom cauta un consens absolut. In acest context, Inteligenta Artificiala isi va merita pe deplin viitoarea suprematie pe planeta, iar transhumanismul va fi absolut logic si necesar.