Visul

Deschisesem si inchisesem ochii de trei ori, inainte sa dau atentie ploii care imi lovea geamul si care ma facuse sa ma eliberez din cearsaful meu intortocheat. Cu urechile ciulite, ascultam neobisnuita cadenta a stropilor mici care isi alternau caderea monotona si apasatoare cu izbiturile galagioase ale picurilor trantiti de vant in geamul meu. Mi-am dat draperia la o parte ca sa privesc stropii ce se prelingeau pe fereastra si in departare, parea ca intreg orizontul era sagetat de apa care isi croia drumul printr-un labirint de lumina difuza si simteam ca cenusiul de-afara contrasta foarte puternic cu reveria din care ma dezmeticisem. Fusese una fantastica! Imi aminteam franturi cu mici pete de culoare care acum, nu se potriveau nicaieri. Ah, imi parea atat de rau ca dadusem la o parte draperiile de intuneric atat de inconstient, pentru ca inundatia de lumina mi-a intunecat decorul oniric, precum o sabie care taie pe neasteptate funia unei cortine grele de la teatrul absurd, lasandu-l pe spectator mut si dezorientat. Si nu fusese un decor oarecare... Visasem o padure deasa unde rataceam temandu-ma mereu de aratarile ce ar fi putut sa imi sara in cale de dupa copaci; nu stiu cat a durat orbecairea, dar deodata, ma trezisem intr-o poenita abundand in raze de soare, unde am fost intampinat de o vrajitoare tanara, incredibil de frumoasa, care imi spusese ca daca voi trece de testele ei, care la inceput imi pareau imposibile, imi va dezvalui secrete intregului Univers si pentru care fusesem asigurat, cu contract semnat, ca NU urma sa platesc cu sufletul; am trecut de fapt un singur test si mi-a spus ca acela le insumase pe toate. Mi-a dat sa ma infrupt din Intelepciunea tuturor sufletelor care s-au desavarsit vreodata, fara sa trec eu insumi prin chinurile devenirii; ma gandeam ca sunt atat de tanar si totusi atat de norocos pentru ca fiecare enigma era de fapt o frantura de Adevar, un puzzle pe care il vedeam potrivindu-se perfect oriunde as fi ales sa-l asez. In mintea mea nu rezona totusi nimic concret din aceste franturi, tineam minte doar felul in care ma facea sa ma simt; acea certitudine se risipea acum irevocabil... Ma plimbam ca intr-o cusca prin apartamentul meu inchiriat, incercand sa-mi amintesc visul pentru ca numai visul mai conta acum, nimic altceva! Asistam tranchilizat la putrefactia propriului meu spirit, pierdeam viata in fata unui computer, socializam din nevoie elementara mai degraba decat din apartenenta ideologica, traiam fara idoli sau modele de urmat, fara credinta, tot mai nesigur pe felul in care ar trebui sa ma raportez la universul din jurul meu, tot mai legat de sistem si astfel pierdut intr-un adanc anonimat. Castigarea unui sens lumesc, oricat de mic, o vedeam drept o simpla salvare practica pe termen scurt, despre care spuneam ca-mi va aduce doar alte ambitii de evolutie si astfel stagnam pierdut si incapatanat, refuzand ideea ca lumea poate fi inteleasa cu adevarat altfel decat rational, judecatile a priori luau mereu locul empirismului, parandu-mi a fi toate axiomatice. Bineinteles ca in convingerile mele autosuficiente, vointa mea era tocita la maximum, nu avea putere de stimulare a energiei din mine.Asteptam cu totii infrigurati acel ceva din viata noastra care sa ne dezvaluie cele mai alese calitati, dar ne sterilizam vointa cand prin repetarea dorintelor in gand, le dam forme din ce in ce mai originale si abstracte si de frica esecului intarziem momentul in care sa trecem la implinirea lor. Suntem multumiti cand gasim oameni care sufera ca si noi de aceleasi probleme, au aceleasi vicii si evitam compania "arogantilor" care se cred mai buni decat noi pentru ca sunt curajosi, increzatori si au un scop de implinit. De fapt e stiut faptul ca oamenii sunt mult mai usor de unit in jurul unui viciu decat in jurul unei cauze nobile.
Daca viata nu mi-ar fi dat un branci destul de puternic ca sa-mi sparg cusca, as fi continuat sa ma consum in spatiul meu mic si sufocant, iar povestea pe care am sa v-o spun, nu ar mai fi existat.
Era trecut de orele 10 ale diminetii; o dimineata de Duminica anosta, ce anunta strazi pustii si pe plan social, imi prevestea cel mult o iesire la cafea, dupa o invitatie telefonica lispita de entuziasm, in care, fie ca o lansam eu, fie ca imi era lansata de vreun amic, se simtea aceal cinism de fundal care spunea "oricum nu ai nimic mai bun de facut". In acea Duminica, n-am sunat, n-am asteptat vreun telefon, am decis pur si simplu sa plec de acasa in cautarea unei lumi care sa ma surprinda.